Despre vechimea civilizației străbunilor noștri

Am primit acest articol extrem de interesant despre vechimea străbunilor noștri, geto-dacii. Mi se pare cu atât mai interesant cu cât, într-o vreme a tinereții, dulce pasăre călătoare, m-am învărtit eu-însămi printre cercuri intelectuale românești care agitau ideea protocronismului civilizației geto-dace față de civilizația ...europeană de azi (ce a supt, după cum se știe, laptele cultural al Greciei și Romei Antice). Aceștia aduceau în sprijin argumente lingvistice, arheologice și toponimice. Sigur că tentația era foarte mare. Se mergea până la a pretinde (cel puțin asta era părerea mea atunci, că ceea ce susțineau comilitonii mei erau ...pure pretenții și aberații) că străbunii noștri, veniți din Indii, și colonizând teritoriul actual al României, fosta Dacie a lui Zamolxis și Burebista, ar fi ocupat în expansiunea lor spre vest, căutând noi surse de hrană și noi teritorii, Europa de azi. Vă mirați? Eu am rămas gură căscată! Ce mai! Luându-mă după acești protocroniști ai civilizației geto-dacice, reieșea nici mai mult, nici mai puțin că am fost...părinții Romei și-ai întregului Apus. Vi se umple pieptul de mândrie? Vă simțiti cei mai nobili dintre toți? Plutiți la trei palme deasupra pământului ? Euforia asta mi-a trecut repede  și m-am dezumflat ca un balon pe băț de la MacDonald, când am încercat să mai aflu și alte păreri și am ascultat niște păreri de-ale unor profesori de la Universitatea București. Imi mai amintesc însă că nu toți erau la unison; ar fi și greu să găsim doi intelectuali ale căror păreri să coincidă în cel puțin o teorie științifică. De fapt, gândirea intelectualilor este formată din nuanțe, irizări și fulgurații de gânduri și idei a căror perspectivă poate fi, uneori, inedită. Edgar Papu, profesor la UB, era socotit un protocronist (avea și niște teorii în scest sens - despre care discută mai în amănunt un alt profesor universitar, Mircea Martin în cartea sa 'SINGURA CRTICĂ') și chiar era, dar colegii lui îl cam luau peste picior din această pricină.
Iată o lectură, în rândurile de mai jos, venind de peste Atlantic, din țara tuturor posibilităților.

Societatea Internaţională "Reînvierea Daciei" şi revista "Dacia magazin" se mândresc cu faptul că ideile şi dovezile despre vechimea şi prioritatea culturii daco-geţilor în ansamblul concertului mondial cultural - idei ilustrate cu competenţă în cartea doctorului Napoleon Săvescu, "Noi nu suntem urmaşii Romei" - îşi găsesc confirmarea, o dată în plus, în expoziţia deschisă în New York la "Institutul pentru studiul lumii antice" din cadrul Muzeului Universităţii din Manhattan ( 15 E 84 St ) unde pot fi văzute şi admirate exponate uluitoare ce dovedesc, fără niciun dubiu, că CEA MAI VECHE CULTURĂ A LUMII A FOST ÎN SPAŢIUL NOSTRU DE ORIGINE (s.r.)
"THE NEW YORK TIMES", cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, publică, la 1decembrie a.c. - în secţiunea Science - un articol despre această expoziţie, articol scris de John Noble Wilford şi intitulat "A Lost European Culture, Pulled From Obscurity".
Prezentăm mai jos fragmente traduse în limba română din acest articol.


O CULTURĂ EUROPEANĂ PIERDUTĂ, SCOASĂ DIN OBSCURITATE
Înaintea gloriei care a fost Grecia şi Roma, înainte chiar de primele oraşe ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trăit în valea de jos a Dunării şi la poalele Balcanilor oameni care au fost primii în artă, tehnologie şi comerţ la mare distanţă.Timp de 1.500 de ani, începând mai devreme de anul 5.000 Î.Chr., ei au lucrat pământul şi au construit oraşe, unele cu 2.000 de locuinţe. Ei au fost meşteri pricepuţi în arta bronzului, noua tehnologie a acelui timp. În mormintele lor s-a găsit o varietate impresionantă de ornamente de cap şi bijuterii pentru gât şi, într-un cimitir, au fost descoperite, ca ansamblu de aur, cele mai vechi artifacte din întreaga lume. Uluitoarele desene ale vaselor vorbesc de rafinamentul limbajului vizual al culturii lor...
Peste 250 de artefacte muzeale din Bulgaria, Moldova şi România sunt expuse pentru prima dată în Statele Unite.Doctorul David W. Anthony, profesor de antropologie la colegiul Hartwick din Oneonta, NY, curatorul expoziţiei: "Vechea Europă a fost printre cele mai sofisticate şi tehnologic avansate locuri din lume" şi a devzoltat "multe dintre semnele politice, tehnologice şi ideologice ale civilizaţiei."...
La recenzia făcută expoziţiei, Roger S. Bagnall, director al institutului, a mărturisit că până acum "Foarte mulţi arheologi nu auziseră de aceste vechi culturi europene". Admirând ceramicile colorate, Dr. Bagdall, un specialist în arheologia egipteană, a remarcat că, în acel timp, "egiptenii cu siguranţă nu făceau vase ca acestea."
Un catalog al expoziţiei, publicat de Princeton University Press, este primul compendiu de cercetare în engleză despre descoperirile Vechii Europe... Cartea include eseuri ale experţilor din Marea Britanie, Franţa, Germania, Statele Unite şi din ţările în a existat acea cultură...
Pe un vast teritoriu care acum aparţine Bulgariei şi României, oamenii s-au stabilit în sate cu una sau mai multe case adunate înăuntrul gardurilor. Casele, unele cu două etaje, erau încadrate în lemn, cu pereţi în tencuială de argilă şi podea din pământ întărit...
Câteva oraşe ale oamenilor din Cucuteni,... o cultură robustă din nordul vechii Europe, au crescut la mai mult de 800 de acri, ceea ce arheologii consideră un spaţiu mai mare decât orice altă aşezare umană cunoscută în acel timp. Escavaţii viitoare au rolul de a descoperi dovezi definitive ale palatelor, templelor sau ale clădirilor civice mari...
Una dintre cele mai cunoscute (figurine) este figura în argilă arsă a uni om care şade, cu umerii aplecaţi şi mâinile la faţă, ca într-o contemplare. Numit "Gânditorul", această piesă şi o figurină feminină au fost găsite într-un cimitir al culturii Hamangia, în România...
Un set de 21 de figurine feminine mici, aşezate în cerc, a fost găsit într-un site aparţinând perioadei pre-Cucuteni din nord-estul României...
"Gânditorul", de exemplu, eşti tu sau eu, arheologii şi istoricii confruntaţi cu şi perplecşi de către o cultură "pierdută" din sud-estul Europei, cultură care a avut o viaţă adevărată înainte ca un singur cuvânt să fi fost scris şi o singură roată mişcată."...
N.R.
Expoziţia este deschisă publicului larg până în 25 aprilie 2010.
Pe internet se pot vedea exponate la site-ul: http://www.nytimes.com/2009/12/01/science/01arch.html
Unii dintre cei mai renumiţi arheologi ai lumii sunt uluiţi şi recunosc vechimea şi perfecţiunea culturii înflorite pe meleagurile noastre străbune cu mult înaintea cunoscutelor civilizaţii greceşti şi romane.
Continuitatea noastră ca popor evoluat încă de la răsăritul civilizaţiei mondiale este dovedită, de asemenea, prin tradiţiile populare care s-au păstrat până în vremea noastră.
Discontinuitatea noastră ca popor şi ca limbă există numai în mintea acelora pentru care adevărul şi dovezile ştiinţifice remarcabile nu înseamnă nimic, fiindcă minciuna şi dezinformarea perpetuate de-a lungul anilor sunt aliaţii lor la care, spre ruşinea lor, nu renunţă.
Noi avem sacra datorie faţă de contemporani şi faţă de urmaşi de a prezenta adevărul, aşa cum a fost scos la iveală din ceaţa trecutului.
Iar expoziţia recent deschisă în New York despre cultura vechii Europe, în care aportul românesc este de 80%, ne îndreptăţeşte să spunem lumii, din nou, tare şi răspicat: "Noi nu suntem urmaşii Romei!"
(autor: prof. Mariana Terra)

Floarea paradisului

Mi-a plăcut mult povestioara de mai jos pe care o redau aici în original (așa cum am întâlnit-o  în http://eldiariodetransilvania.wordpress.com/2009/10/09/la-flor-del-paraiso/ ) și apoi în traducere:

'Soñé que atravesaba el Paraíso y me daban una flor como prueba que había estado ahí y al despertar…
- Esa es una ilusión que antes soñó un poeta llamado Coleridge, respondió la terapeuta. Lo que soñaste es un plagio, no significa nada, es un sueño influido sin duda por tus lecturas nocturnas.
- Entonces, contestó la muchacha, ¿Qué hago con la flor?'

****

**

Am visat că alergam prin paradis și că mi-au dat o floare la ieșire ca dovadă că am fost aici:
- Asta e o iluzie care a fost visată demult de un poet pe care-l chema Coleridge, mi-a răspuns terapeutul. Ceea ce ai visat este un plagiat, nu înseamnă nimic, este un vis influențat, fără îndoială, de lecturile tale nocturne.
- Atunci, replică fata, ce fac cu floarea?

E minunat acest scurt nucleu narativ în care visul nu pare, ci este mai real decât realitatea însăși, pe care o manipulează, o modelează, o sculptează după propria-i voie, dar numai pentru aceia care știu că el valorează greutatea persoanei în aur. E ,de fapt, un topos al literaturii romantice relația dintre vis și realitate; este menționat și un poet romantic englez, Coleridge.

Să fii copil

http://sites.google.com/site/luanaaldor/paginadepornire
What means to be child: his behaviour, his thoughts, his hobbies, his questions. Psychological approach of children and a point of view from inside.

Virgula buclucasa: experiment

In cadrul unui experiment sociologic, unei grupe de 50 de oameni în care erau în mod egal femei și bărbati li s-a dat un text și însărcinarea să așeze în cadrul acelui text o virgulă.

Textul era:

"Dacă bărbatul ar ști realmente valoarea pe care o are femeia ar merge în patru labe."


Toti barbații au așezat virgula după cuvântul "are".

Toate femeile au așezat virgula după cuvântul "femeia".

Apropo de femei

Vă invit să priviți acest video muzical pe jumătate glumeț, pe jumătate sarcastic și să-mi comentați cum vi se pare. Apropo de faptul că femeile tot la cratiță ajung.

Adevărul despre utilizarea lui Facebook

Imi fac o datorie din a vă informa, VĂ ROG SĂ CITIȚI CU ATENȚIE!
Află adevărul despre facebook: din nefericire, față de  lucrurile bune pe care unii le mai fac, .. altii profită, ca să facă rău ...

În această săptămână (e vorba de luna august 2009) la televiziunea argentiniană a fost reportaj zilnic cu Joaquin Lopez Doriga ( jurnalist mexican) pe tema Facebook, hi5, Myspace, Sonic, etc, şi cât de periculoase sunt. Exista si un reportaj-jurnal în ziarul Milenio , cu privire la modul in care diversi terorişti au avut ca sursă de informaţii sigure şi directe blogurile, Facebook şi hi5.

Intervievaţi anumiti hoți și răpitori spun că au intrat pe net şi au văzut portretele, casa, mașinile, poze de călătorie situatia socială şi economică si nivelul la care trăiesc persoanele acelea. La televizor, unul dintre ei a declarat că inainte, pierdea mult timp înainte de a acționa pentru a identifica candidații pentru răpire, dar acum cu Facebook şi informaţiile pe care oamenii le pun de bunăvoie în reţea, nu mai sunt confuzii sau dificultăți in a investiga modul în care ei trăiesc, sau cum se deplasează copiii la școală şi care sunt părinţii lor, frații si prietenii. Așa s-a întâmplat cu Alejandro Marti (tânăr mexican ucis de răpitorii lui). Familia a închis blogul său după ce au realizat ce potenţial periculoase informaţii da tineretul, care socializează acolo cu bucurie şi fără a bănui că unul dintre contacte poate fi un ucigaș. Protejaţi-vă copiii, şi nu puneti informaţii periculoase în reţea!

Adevarul cu privire la "Facebook" 
 

Facebook vinde informaţii utilizatorilor cu cea mai mare oferta. Citez: "Ceea ce mulţi utilizatori nu ştiu este că, în conformitate cu termenii contractului, făcând clic pe rubrica" accept", practic oferă Facebook exclusiv şi perpetuu drept de proprietate asupra tuturor informaţiilor şi imaginii sale publice. "

De fapt, spune expertul, cei inscriși, autorizează automat utilizarea de către Facebook perpetuu şi transferabil, împreună cu drepturile de distribuţie publicului și toate atașamentele de pe site-ul lor. Conditiile de utilizare arată că Facebook își rezervă dreptul de a acorda şi sublicenţiere cu tot "continuțul paginii web a utilizatorului", pentru alte afaceri .. .

Fără consimţământul lor, mai multor utilizatori li s-au transformat imaginile în publicitate pentru comerțul privat.

Dintr-o dată totul este publicat, inclusiv fotografiile personale, înclinaţia politica, starea de spirit, şi interesele individuale chiar și adresa de acasă, și accesibile fără permisiune miilor de utilizatori.

Trebuie să credem, cum spune domnul Melba, că mulţi angajatori, pentru a evalua pretendenții, caută pe Facebook informatii intime despre solicitanţi. Testul pentru o pagina de pe Facebook nu este privat, fapt pus in evidentă în cazul celebru câd John Brown University a expulzat un student, după ce a descoperit o imagine pe Facebook unde acesta era îmbrăcat ca un travestit. O altă dovadă - cazul în care un agent al Serviciului Secret a vizitat Universitatea din Oklahoma , pentru un student din anul doi, Saul Martinez- pentru un comentariu publicat de acesta impotriva președintelui. Si culmea răutatii, problema nu se încheie în cazul în care utilizatorul decide să se retragă.

Chiar şi atunci când utilizatorul anulează statutul de membru, fotografiile şi informaţiile rămân la bord, în conformitate cu Facebook, pentru cazul că decide a-și reactiva contul. Mai mult, utilizatorul nu este îndepărtat nici chiar atunci când moare. În conformitate cu "termenii de utilizare," urmasii nu pot legalmente sa-i oblige sa stearga de pe Facebook date şi imagini ale rudelor lor, pentru că atunci când a acceptat clauzele virtualului contract Facebook a dat dreptul de a "menţine starea activă, în cadrul unui comemorari speciale, pentru o perioadă de timp, pentru a permite altor utilizatori să posteze comentarii şi note asupra decedatului. "

Utilizatorii Facebook nu ştiu că sunt participanti indiferenți ai unui scenariu pe care academicieni cunoscuti îl descriu ca cel mai mare caz de spionaj din istoria omenirii. Intâmplător devin în mod inconştient precursori ai fenomenului "Big Brother" unde stau cu ochii pe tine. Este o trimitere directă la intromisia abuzivă a statului în mediul afacerilor private ale cetăţenilor obişnuiţi, pentru a controla comportamentul lor social, un subiect de roman profund premonitoriu scris în 1932 de britanicul Aldous Huxley: "Brave New World." sau "Happy new World" - "Fericita lume nouă"

Sunt portaluri similare pe care e bine să nu vă faceți prea vizibili.

Femeile tot la cratita ajung...

Când am auzit prima dată vorbele astea din gura mamei, am simțit fiori reci pe șira spinării. Si eram mică, mititică. N-am sesizat atunci, n-aveam cum, întreaga amploare a acestei scăderi de temperatură corporală, aproape în pragul colapsului, dar acum, privind în urmă, știu că mi-am ghidat întreaga viață după acest...precept, înfipt în mintea mea ca o bornă de foc. Era mai bine zis ca un hău de foc, lavă și magmă fierbinte, ca un vulcan în erupție, pe care trebuia să-l ocolesc cât pot, să mă țin departe de gura prăpastiei. Imi vedeam pieirea așa cum trebuie că au pățit dinozaurii tyrannosaurus sau T-Rex ori alte specii sauriene pierdute pe vecie.
In ce context le-am auzit?
Am întrebat-o odată de ce nu s-a dus la facultate, fiindcă-i sclipea mintea la matematică, la cifre, la socoteli (tocmai pe invers ca mie) și-avea o deșteptăciune, o agilitate a minții, care răzbea prin toți porii. Mi-a zis așa:
'Bunicul tău n-a vrut să mă lase. Pe vremea aia se plătea taxă, ca să mergi mai departe de liceu și mi-a zis foarte ferm că el nu dă bani, ca să studiez, eu, fiica lui, fiindcă...femeile tot la cratiță ajung.' (Subintelesul era: ce rost are sa dau atat amar de bani, adunati cu truda, pe tine, pe cresterea ta intelectuala, daca tot aici, in bucataria asta stramta, iti vei petrece timpul de viata...???)
Si-am văzut cum se chinuia și cum și-ar fi dorit să fi luat altă decizie în urmă cu (la vremea când îmi povestea asta, plus anii de dat în urmă, aceia de dinainte de nașterea mea) 20 - 22 ani.
De aceea, sunt eu acum cum sunt.
Cât de mult a pus stăpânire pe mine ciotul ăsta de frază, nu-mi dau seama decât acum...
Si-mi mai dau seama de ceva:
AL NAIBII BUN, AVEA DREPTATE!

Molly..O alta victima a neomului... www.adoptiicaini.ro

He, he, intelepciunea batranilor...

Nimic nu osifică mai mult gândirea decât preluarea unor prejudecăți sau, dacă vreți, a unor judecăți gata mestecate și regurgitate pentru o nouă generație de prunci, cărora, în principiu, ne străduim să le transmitem depozitul de învățături, de experiențe și conlcuzii. E drept că nu fiecare generație are potențialul regândirii unor lucruri învechite, nici gând înnobilate, de trecerea timpului. Numai vinul, aurul și capodoperele artei plastice (pictura, sculptura) ar avea de câștigat din patina timpului, deși suprafața pânzelor se degradează (de aceea există restauratori de tablouri), iar, sculpturilor, timpul le nivelează configurarea fizionomică și corporală: unde există o față, nu se mai vede decât un conglomerat amorf, unde era o mână sau o ureche, nu se mai văd decât niște cioate care aduc mai curând cu orice decât organul presupus. Vreau să spun că nici o materie (organică sau anorganică) nu rezistă trecerii timpului, așadar și spiritul are nevoie de înnoiri, de scuturări de praf și zguduiri din temelii.
In viața mea de până acum, și am depășit "il mezzo del camino", n-am întâlnit bătrâni înțelepți. Doar bătrâni fragili și tremurători, a căror minte plutea între vag și goluri, cu fixații alimentare și rutine locomotorii, iritabili și agasanți, greoi în făptură și stârnindu-mi mila. Dar voi?
De peste tot ne înconjoară Moșii (iar babele se-mping, mai rar, în avanscenă): moș Niculae, moș Crăciun, moșii și strămoșii, moșii... pe groși, moși și babe stând pe labe, baba Dochia, baba...Duminică și baba...Miercuri ori Vineri.
Am citit despre ei în basme și legende, în poezii romantice - unde apare figura magului - bătrânul înțelept cititor în stele (îmi răsar în minte bucățile clasice din "Strigoii", "Povestea magului...", "Scrisoarea I") sau cel a Sfintei - auxiliar și sfătuitor în caz de nevoie - în romane și povestiri, am auzit despre maica Tereza, iar in Scripturi, Cel de Sus este figurat cu atributele fizice ale unui înțelept: barba și părul albe, ochi pătrunzători și cunoscători, față emaciată de post și suferință; prezența acestor atribute fizice ne "programează" (printr-un fin proces de semioză cultural-istorică) să vedem în plan spiritual-emotiv și ceea ce poate că, luat la bani mărunți, ar fi îndolielnic: stiința (de viață, de oameni și de Carte), sfătoșenie și vizionarism, prudentă și inteligență.
Carevasăzică: știința de viață sau experiența personală; stiința de oameni - o bogată și flexibilă inteligență emotivă, psihologică și interrelațională; știința de Carte (și nu întâmplător am scris cuvântul cu literă mare, căci poate să însemne mai multe lucruri: cartea sacră, cartea magică a alchimiei și transformărilor, sau toate cărțile scrise de până la el) - o subtilă inteligență a intelectului, cunoscător de toate câte le-a produs spiritul uman. Voba ceea: 'Homo sum et nihil alienum a me puto'

Priviti-l si amintiti-vi-l: Nic Vujicic - un erou sau un clovn?

Personal, am rămas fără grai, când am văzut acest filmuleț video, și n-am putut decât să plâng cu lacrimi de sare, amare-amare...M-am înroșit, m-am îngălbenit, m-am înverzit, exact ca fetele din public. Am simțit mai multe goluri în stomac și mă întrebam dacă nu e cumva vreun truc murdar. Până la urmă, scepticismul meu a trebuit să se predea în fața evidenței. Uitați-vă, priviți-l și veți fi surprinși de ceea ce poate face omul.OMUL. M-a facut să mă simt mică, furnică, pe lângă el. ȘI SĂ MĂ GÂNDESC CĂ SUNTEM FERICIȚI FĂRĂ SĂ NE DĂM SEAMA.

Treizeci de motive de râs

Nu știu dacă ați mai auzit aceste reflecții umoristice, dar vi le afișez, ca să vă binedispuneți. Nu sunt eu autorul și nici nu știu cine este, că altfel vi l-aș dezvălui. Multe din ele contrazic ziceri deja clișeizate și din asta provine umorul, comicul, din răsturnarea unei imagini anchilozate.

1. Este bine să laşi băutura, însă rău este să uiţi unde ai lăsat-o..
2. Banii nu fac fericirea pentru cine o cumpără gata făcută.
3. Inteligenţa mă urmăreşte..., dar eu sunt mai rapid.
4. Fugi de tentaţii...dar încet să te poată ajunge.
5. Există o lume mai bună..., dar este foarte scumpă.
6. A studia înseamnă a te îndoi de inteligenţa colegului de birou.
7. Munca nu a omorât niciodată pe nimeni, dar de ce să rişti?
8. Alcoolul omoară încet, încet; nu contează, nu mă grăbesc.
9. Există două cuvinte care îţi deschid multe uşi. "trage" şi.."împinge"!
10. Viaţa e aşa de tragică: azi eşti aici, mâine iarăşi.
11. Poate că banii vorbesc, dar cu auzul nu stau prea bine, pentru că
niciodată nu vin când îi chem.
12. Trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Apoi, într-o zi, aşa se va
şi întâmpla.
13. Viaţa mea e ca un film care nu are distribuţia prea reuşită. Şi nu îi
înţeleg nici acţiunea.
14. Femeile sunt ca medaliile olimpice: trebuie să lupţi pentru ele, apoi
îţi atârnă de gât o viaţă întreagă.
15. Timpul vindecă orice, însă nu e un bun chirurg plastician.
16. După ce te căsătoreşti, vei afla ce e fericirea. Numai că va fi prea
târziu.
17. Un semn sigur că ai îmbătrânit este că lumânările de pe tort costă mai
mult decât tortul.
18. Poţi învăţa o pisică să facă orice vrea ea.
19. Foarte mulţi oameni îşi petrec viaţa culcându-se când nu le e somn şi
trezindu-se când încă le este.
20. Mult mai mulţi bărbaţi şi-ar părăsi nevestele, dacă ar şti să îşi facă
bagajele.
21. Nu e destul să fii tu norocos, trebuie ca ceilalţi să nu fie.
22. Nu contează dacă eşti sărac sau bogat. Contează să ai bani!
23. Dacă ti-e foame - mănâncă sare: o să îţi fie sete!
24. Stresul înseamnă să te trezeşti urlând, apoi îţi dai seama că nu
dormeai.
25. Nu mă duce pe mine în ispită, găsesc drumul singur.
26. Dacă ajuţi pe cineva, ai să vezi că îşi va aminti de tine şi data
viitoare când va avea nevoie de ajutor.
27. Dumnezeu a creat lumea din nimic. Nimicul se mai vede pe ici-colo.
28. Vacanţa de vară este perioada când părinţii îşi dau seama că profesorii
nu sunt plătiţi suficient de bine.
29. Orice bărbat are nevoie de o femeie, fiindcă sunt o grămada de lucruri,
pentru care nu poţi să faci guvernul vinovat.
30. Fiecare al cincelea om e chinez. Şi noi suntem cinci în familie, deci
cineva e chinez. Poate tata sau mama, poate frate-meu mai mare Costel, sau
frate-meu mai mic Ho-Xiao-Pen. Eu cred că-i Costel.

Biografeme

Așa cum există foneme, lexeme, morfeme, sememe și fiecare dintre cele enumerate însemnând o unitate minimală constitutivă pentru sunet, cuvânt, parte de cuvânt și înțeles, după același model cineva deștept (Rolland Barthes, critic și teoretician structuralist francez din anii 60'-70', cu mare influență asupra evoluției ulterioare a științei literaturii)a inventat cuvântul 'biografem', care ghiciți ce va însemna? Unitate minimală cu valoare structurală pentru cursul unei vieți sau de definire a vieții ca destin. Ea, unitatea aceasta minimală, este semnificativă din punctul de vedere al devenirii ființei, dar poate la fel de bine să fie un simbol sau un mit, un vis sau ceva întâmplat în realitatea vie a trecutului care intră, fără discuție, în malaxorul de ingrediente biografice. Atenție mare cu ce fel de biografie avem de-a face. Este o biografie a ideilor (să amintesc în treacăt 'Biografia ideii de literatură' a lui Adrian Marino, profesor universitar de la Cluj, important cercetător român, critic și teoretician literar de mare amploare, un veritabil cărturar al spațiului carpato-dunărean)? Este o biografie a spiritului sau o biografie intelectuală? Este o biografie a derizoriului sau lucrurilor mărunte (amintesc, în treacăt, că lui Titu Maiorescu îi plăcea să noteze sferturile și jumătățile de oră în care făcea un lucru, scria, se plimba, vizita pe cineva; iar Liviu Rebreanu este cunoscut printre cercetătorii jurnalelor literare ca fiind autorul unui dintre cele mai anoste, deoarece avea mania de a face liste de cumpărături, liste de calcule - o contabilitate a costurilor, sau liste de animale care au murit, nasc/ fată etc)? Este un pomelnic de lecturi din mari autori, o biografie a ...lecturilor, să zicem? Asta ca să iau în cont numai câteva din potențialitățile exemplificatoare ale biografiei... Curios doar că printre atâtea exemple și modele nu se găsește nici un exemplu de biografie a ratărilor - în care să fie trecute ceea ce am pierdut, ocazii, oferte, călătorii, căsătorii, iubiri, prietenii, slujbe etc.
Ați observat că atunci când vi se cere să faceți un banal curriculum vitae pentru o slujbă, sau, neaoș spus, o biografie,ea nu cuprinde decât puține date ale ființei vii ('bio')? Luați oricare CV și uitați-vă atent: ce avem acolo din ceea ce reprezintă persoana vie și nu persoana socială și profesională? Mai nimic. E un nume, o adresă și un telefon. In rest, apar doar rubrici în care sunt antologate: cum a învățat și studiat (bine, mediocru, foarte bine, excepțional); unde și cum a muncit și dacă are recomandări; în câte limbi știe să deschidă gura și cât de bine o face...și cam atât. A, să nu uit! Mai există, doar uneori, o rubricuță mică în care ți se cer și mici amănunte suplimentare, cum ar fi dezvăluirea altor dispoziții și abilități profesionale, care țin de antrenament și învățare (lucrul cu calculatorul sau participări la extracurriculare în diferitele perioade ale educației).
Sunteți atunci de acord cu mine că un CV obișnuit nu reprezintă decât omul social și profesional ? Si unde apare atunci ființa lui profundă ceea ce îl face diferit de ceilalți, inalienabil și indivizibil? Ceea ce îl face să fie X și nu Y ? Scoala cutărică au mai făcut-o mulți altii, posesori de diplome universitare sunt cu milioanele (cum se fac la Spiru Haret pe bandă rulantă...) , iar știutori de engleză găsim tot așa, la fel de buni, încât să se descurce mai mult decât onorabil, încaltea posesorii de permis de conducere categoria B sunt ca ciupercile dupa ploaie, numai dacă priviți la bietele nostre străzi și trotuoare pavoazate cu mașini.
Așa ajungem să punem la bătaie măștile: cele profesionale, cele sociale.
Si eul meu, al lui, al ei, al tău unde sunt?
Când are timp să iasă și el la lumină și să se manifeste?
Suntem copleșiți pe parcursul unei zile întregi de obligații și solicitări...sociale, iar acasă ajungem frânți, căci nu ne lasă să răsuflăm scalvia slujbei mohorâte a secolului XXI.
Când să mai ai timp de vocație, de descoperirea profunzimilor lui, ale tale, ale sale?
De fapt, de ce avem nevoie de biografeme, încă un cuvânt de reținut printre multe altele? Si de ce este o invenție deșteaptă?
Pentru că oricât am vrea noi să notăm nimicuri, să salvăm perisabilul prin scrierea într-o pagină/ jurnal (blog), din viața noastră (și majoritatea diariștilor asta și fac, este o regulă de aur a existenței jurnalului, care presupune, vorba unui alt scriitor - Ion Desiderius Sârbu - elev al lui Blaga la Cluj, o retragere melcoidă din fața vieții), Eul rămâne tot pe afară, este de neprins, de nefixat în albul strălucitor al unei pagini.
Biografemele sunt alcătuite nu numai din materia vieții experimentate, ci și din vise, din obsesii simbolice, din lecturi modelatoare, din superstiții și frici, din iubiri și lașități, din admirații față de maeștri și rivalități de discipoli etc, etc
Să închei cu un exemplu: Ion Petru Culianu, om mare și cărturar vestit, elev sârguincios și inteligent al lui Mircea Eliade, căruia i-a urmat la catedra de istoria religiilor din Chicago, avea credințe de alchimist: credea în numere magice și în horoscoape (nu chiar din cele obișnuite pe care le zărim pe toate gardurile, pardon!, pe toate ...site-urile, ci cele făcute...științific; și dacă vreți să știți cum arătau ele și ce complexitate de cunoștințe cereau, citiți 'Jocul de smarald' de același autor). Nu-i așa că este un biografem interesant, care ne spune ceva despre ființa vie a profesorului universitar, asasinat mișelește în 1990?

ł

Cum să furi căciula unui agnostic

Nu știu cum s-ar simți cineva, stăpân pe domeniul lui,cunoscător al dedesubturilor, traseelor, colțurilor, capcanelor și sertărașelor cu surprize, atras într-o discuție contradictorie cu oarecine, novice, venind dinspre marginea domeniului respectiv de cunoaștere, ce a mirosit și el (acest neofit) pe ici pe colo câteva felii și simte avântul și imprudența ignoranței în a-și da cu părerea în fața celui cunoscător; dar pe mine mă umflă râsul. In fond, dacă stau să mă gândesc bine, un novice este încurajat să se exprime și privit cu o bunăvoință condescentă. Lui nici măcar nu-i trece prin cap că se măsoară cu un...munte și că ocupă, modest, poziția unui rozător (ca dimensiune), care privește cunoașterea ca pe un cașcaval de ros: atât cât intră în burtică, scuzați!, în creieruț - e suficient pentru a i se umfla sinele plin de importanța de a se fi împărtășit din tainele inițiaților. De aici de fapt, au provenit și prețioasele (domnișoarele și doamnele îndopate cu romanțuri de proastă calitate, care le făceau să literaturizeze viața de așa manieră, încât erau convinse că tot ce nu se petrece după tipicul romanțului, ca-n ficțiune, nu este demn de luat în seamă) și, de ce nu, prețioșii (de obicei, selectați din categoria spițerilor și medicilor calpi, obișnuiți doar să ia sânge pacientului și să-i facă o clismă) ridiculizați prin piesele de comedie clasice. Genul falsului cunoscător ce-și dă aere și folosește un limbaj greu de înțeles de majoritatea,un jargon îmbâcsit de neologisme și de cuvinte străine, tocmai pentru a se detașa net de masa populară și a fi socotit original și distins, un zeu descins printre oameni. Se uită prea adesea că adevăratul zeu are o înfățișare modestă și nu strălucește în toată splendoarea puterii sale, de vreme ce ea nu ar putea fi percepută, simțită, de omul de rând fără ca acesta să cadă fulgerat. Mitul lui Jupiter și al lui Selene are tocmai acest înțeles profund: cunoașterea integrală nu este posibliă, ea trebuie relevată pe porțiuni și bucățele, potrivite vârstei celui ce va fi inițiat. Asemeni lui Selene, care și-a rugat iubitul de spiță divină să i se arate sub înfățiarea lui de mai mare al zeilor, novicele este împietrit, ars, nimicit de vastiatea și imposibilitatea cuprinderii a ceea ce pare că vede.
Zeul reprezintă cunoașterea totală, atât în spațiu cât și în timp.
Omul are acces doar la o feliuță, prizărită, de cunoaștere.
De aceea, s-ar părea că omul nu poate fi decât agnostic.
Cunoașterea totală, culegerea sub bolta unei singure frunți gânditoare a tuturor cunoștințelor vremii lui și de până la el, dacă a fost posibilă cândva (când încă se mai accepta ideea genialității omenești), nu se mai poate pune în discuție, în prezent. Nu mai vorbim de domeniul cunoașterii, ci de domeniile cunoașterii.
Si a fi sau a te simți stăpân pe un domeniu înseamnă doar că te miști cu o mai mare ușurință, chiar familiaritate, în acel domeniu, dar nu și că nu mai există secrete ale lui pe care să vrei să le pătrunzi.
E un proverb nemțesc despre pricepre și nepricepere care sună în felul următor: 'Nu te întrece cu cel care nu se pricepe că nu ai șanse de a ieși biruitor'. Mi s-a părut ciudat la început, mai mult un paradox, însă abia acum îi văd, conștient, resortul ascuns.
La întrebările de genul:'Si ce faci tu la literatură? Compoziție? Redactări? Aha, chestii d-astea? Păi, atunci și eu mă pricep..." am rămas fără replică. Ce puteam să le spun, din cele pe care le-ar fi înțeles? Si, ca să le fac înțelese, ar fi trebuit să le dau mestecate, rumegate și regurgitate,informații care nu le-ar fi schimbat prea mult părerea asupra faptului că a studia literatura din vocație este o ocupație neserioasă, nu este un domeniu al cunoașterii și nici măcar o știință...
http://sanatate.dormeo.ro/index.asp?tn=friendhome&parent=7642854&sid=14602


Shared via AddThis

Research Assistant | Jobs.euractiv.com | The EU-Brussels Job website

Research Assistant | Jobs.euractiv.com | The EU-Brussels Job website










Shared via AddThis

Despre cum se face poezia...

Mă gândeam să pun într-un loc cu o mai mare vizibilitate (relativă, de altfel!) decât poziția ascunsă din spatele unui alt subiect acest comentariu care, inițial, s-a vrut un răspuns punctual. Si am alcătuit un scenariu de idei pentru cei pasionați de poezie: compadivice, maria ș.a.
Este adevărat că imaginile bune, cu expresivitate poetică, nu se găsesc iaca așa, pocnind din degete și pe toate gardurile. E și mai greu s-o găsești când acționează asupra ta anumite restricții formale, cum ar fi elementele de prozodie (ritm, rimă, lungimea versurilor și schemele metrice). Majoritatea celor care-și încearcă puterile de versificatori cad în tentația facilului (oricine, măcar la început, a pățit-o!), dar pentru a depăși statutul de versificator bun sau rău (cum aș zice 'producător de hârtie' - o muncă mecanică, pe bandă rulantă), trebuie să ai antenele bine conectate la marea poezie...In această privință, există câteva asocieri formă-conținut poetic:
1) ori versurile sună bine, potrivite la coadă, iar conținutul importă prea puțin, e sărac și repetitiv (lipsă de imaginație creatoare, e un epigon);
2) ori versurile șchioapătă puțin(așa numitele licențe de rimă, cum ar fi, de pildă, asonanțele, potriviri imperfecte de sunete, de obicei grupuri consonantice l/r, m/n, p/b și diftongi/vocale pline), iar imaginile au expresivitate și noutate;
3)cazul genialei poezii mari, în care formă și fond sunt perfect îmbinate (chiar dacă există mărunte scăpări de execuție....
Totuși, dincolo de toate aceste teorii și detalii tehnice, un lucru mi se pare a fi cel mai important, și cred că nu puteți fi decât de acord: fără o simțire autentică nu se poate scrie poezie bună. Sunt puțin și eu de acord cu canoanele romantismului într-ale poeticeștilor izvodiri, cea învolburată de sentimente și emoții puternice. De ce puțin? Fiindcă, la drept vorbind, deși la originea poeziei stă simțirea, emoția primară resimțită direct, totuși nu poți scrie...într-o stare de tulburare emotivă. Scrii cu capul, cu luciditate și prudență pentru realizarea expresiei potrivite conținutului. Emoția dă imboldul, capul o materializează. De aceea, când scriem, fie proză sau eseu, fie poezie sau cugetări, de multe ori ștergem cuvinte, fraze, propoziții, renunțăm la o structură sintactică, la un sinonim în favoarea unui antonim etc tocmai pentru că judecata, mintea, trebuie să cenzureze ceea ce rămâne scris.
Am să revin la subiect, fiindcă chestiunile de estetică literă mă pasionează. Deh, cine nu știe să facă, vorbește teoretic despre cum s-ar face un lucru, recte poezia.
Si să vă provoc nițel cu o întrebare, a la Maria, dar mai complexă, fiindcă are 'cerințe de sistem' mai numeroase și mai sofisticate.
Poezia este dictată de inspirație sau se face la rece?

Twitter Updates

follow me on Twitter

Trăiri, cultură și natură

Hm, e un elogiu surprinzător al culturii...Nu știu cât înalță, dar în mod sigur te îndepărtează de...pulsiunile naturale. Mentalitatea populară, uneori chiar plină de înțelepciune, condamnă printr-o metaforă ridiculizatoare 'cultura' prin zicala: 'S-a dus la Paris bou și s-a întors vacă!' Asta vine după mine, cam așa: 'Era prost ca o vită în jug când s-a dus să studieze marea cultură, dar când s-a întors nici nu mai știa ce fel de vită e!' Cu alte cuvinte: și-a pierdut propria identitate în contactul cu ...cartea, i-a zăpăcit creierii în așa hal încât...nu mai e nimeni.
Si, apoi, întorcându-mă de la rădăcinile întregii culturii(rădăcini numite 'cultura populară') spre vârful elitist al culturii, cam toți mai marii ei (și vorbesc de personalități culturale de primă mărime) au oftat teatral sau nu (prin jurnale, mărturisiri, memorii, eseuri) după pierderea ...naturii, a trăirilor naturale, autentice (vezi Eugene Ionesco, Journal en miettes, Benjamin Fondane, La consicence malheureuse etc). Să nu uităm că multe curente literare avangardiste, moderniste, și-au clamat sus și tare dorința de a se separa de tradiție, de fapt, stricto sensu, de suma de cărți definitorii pentru acel tip de mentalitate...Iar expresionismul, al cărui reprezentant de vârf la noi este Lucian Blaga, cultiva teluricul, apropierea de emoțiile simple și puternice, ancestrale - v. Tipătul lui Munch.
Am pomenit de Eugene Sue și ale sale Mistere ale Parisului, pentru că este mai cunoscut.Puteam să-l menționez pe Poinson du Terail sau pe Michel Zevaco și, nu în ultimul rând, chiar pe Alexadre Dumas,toți trei fiind reprezentativi pentru un anumit tip de literatură...de masă, azi numită paraliteratură. Romanul foiletonistic (cu episoade de sine stătătoare care sunt publicate regulat în fițuicile adresate unei mase largi de cititori romanțioși și avizi de scene tari, aventuroase) este de fapt strămoșul epicului de senzație din zilele noastre; potrivelile tramei epice, coincidențele 'juste a propos', qui-pro-quo-urile (substituirile teatrale) erau și sunt atât de neverosimile, încât nici nu se punea problema veridicității ficțiunii.Dar, pe atunci, cititorii erau atât de naivi, încât nici nu s-ar fi gândit că ceea ce citesc nu a aparținut sau apartine realității. Deh, prestigiul literei scrise, ca oricare rând din Cartea Sfântă, a cărui conexiune cu o ființare istorică, clar determinată, era afară de orice 'dubito' cartezian...Nimeni n-ar fi îndrăznit să pună sub semnul falsității litera ...evangheliilor oficiale, de pildă.
Vroiam doar să zic prin asta că o așa întâlnire, printre milioane de posibilități, între oameni care să aibă aceleași înclinații...ar ține de romanul senzațional de proastă calitate, dacă nu ar fi viața care să i-o ia, deseori, înainte, potrivindu-le pe toate cu o mână cam nepricepută, exact ca un romancier de rândul trei...

Labirintul identităților

Vezi? E mare lucru,dom'le, să faci o femeie să râdă...Am râs cu lacrimi. Cum să bat o felină care-mi arată așa de 'drăgăstos' colții?! Aș putea visa la o reacție...războinică, dacă aș fi și eu din specia ei...Hm, mă întreb câtă intuiție e în tine în privința asta (fiind arhicunoscut că nepoții lui Adam - nu și nepoatele Evei - nu au ...intuiție) sau dacă a fost o potriveală ipotetică.
Nu știu ce vrei să spui cu șmecheria, n-am încercat niciodată să fentez, să mint și să mă fățărnicesc cu tot dinadinsul și nici să-mi asum identăți false: e prea scurtă viața ca să-mi pierd timpul cu ele...Sigur, asta nu înseamnă că omul e simplu, că nu simte în el porniri duale, antinomice, opuse, că nu este un ghem de contradicții, că ceea ce face azi, ar putea nega mâine. Ce de identități!, dacă ar fi să luăm la socoteală numai faptul că există o distanță între ceea ce crede că este (prima identitate) și ceea ce este în fond (a doua identitate), între cum îl percep ceilalți (a treia identitate) și cum se vede el însuși (a patra identitate). Vezi? poți să te pierzi între atâtea identități, să rătăcești printr-un labirint al identităților, în care nici măcar posesorul nu se descurcă. Imi amintesc că Dedal, creatorul labirintului regelui Minos, unde a fost silit să-l închidă pe Minotaur - fiul lui cel monstruos, era să nu mai găsească nici el drumul spre ieșirea din labirint! Cel mai nostim, de o tristă nostimadă, este că acea identitate a ceea ce ești cu adevărat nu o poți descoperi așa usor, trăsăturile care compun eul profund nu sunt usor de acceptat, de relevat. Sunt, poate, lucruri pe care nici nu le știi, fiindcă nu le-ai pus niciodată la încercare sau pe care, văzându-le în acțiune și văzând ce ravagii ar putea să facă, le ignori, le înăbuși, le închizi într-o culă adâncă (precum regele Minos, rușinându-se de monstruozitatea fiului său, Minotaurul, îngrozit de ceea ce ieșise din el însuși, îl închide în abisul labirintului) și a cărei cheie e de negăsit. Ii invidiez pe cei care par să nu treacă prin nici o cutremurare, nici o frământare de creier și de suflet. Nu degeaba zice una dintre 'fericirile' de pe munte: 'Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăția cerurilor...'
Eu cred că Minotaurul regelui Minos este tocmai parte din acel eu profund pe care regele cretan încearcă să-l îngroape cât mai adânc, îngrozit de repercusiunile a ceea ce ar însemna lăsarea lui la vedere: violență, cruzime, carnagiu, măcel, distrugerea totală a regatului său...Oricum, e pornit pe panta distrugerii, fiindcă își obligă supușii să-i plătescă tribut în tinere vieți omenești, băieți și fete, care reprezintă în fond potențialul viitor al regatuluil. E posibil să-i asimilăm povestea simbolică și mitică cu stratificările etajate ale eului freudian: inconștient, conștient și supraconștient.Inconștient:pulsiunile sălbatice existente în Minotaur (parte din regele însuși, sânge din sângele lui), un semizeu care trebuie hrănit păgânește cu sacrificii umane; conștient:hotărârea eroică de a-l înlătura și a-l ține ascuns de știrea lumii (în fond Minotaurul este de sânge regesc, un moștenitor la tron, și cum nu se putea accepta ca urmaș un... nichipercea, atât de asemănător cu stăpânul iadului și nici nu putea fi omorât de către mâna paternă, deoarece ar fi atras alte nenorociri din partea zeilor); supraconștientul este eroul civilizator, Tezeu, erou care îmbină lumina și tragismul, exact ca și Prometeu - dăruitorul focului; el va readuce lumea/ regatul lui Minos la buna rânduială cosmică, înlăturând elementul perturbator, pe Minotaur.

Ochelarii, bată-i vina!

Nu știu de ce, cei mai mulți oameni se gândesc văzând un purtător de ochelari la munca intelectuală care se ascunde dincolo de ei. Puținora le trece prin cap că ei, ochelarii, pot fi și un handicap în calea afirmării...unui pasionat cititor, adică e posbil ca acea persoană să se fi născut cu o vedere slabă și să fi avut nevoie de ochelari tocmai pentru a putea vedea și învăța ceea ce altora le era simplu ca floarea pusă după ureche...Așadar, în acest al doilea caz, ochelarii nu sunt o marcă a muncii intelectuale, ci, dimpotrivă, este un semn de alarmă, un index demistificator desfășurat înspre persoana purtătoare...
In primul caz, se presupune că, de atât citit și învățat, omul și-a slăbit vederea, și-a stricat ochii buni, căpătați din naștere, și acum și-a pus un instrument ajutător, ca o prelungire a capacității ochilor de a vedea. De unde și vorba aceea populară că cine citește/ învață prea mult se tâmpește... De fapt, își strică...'naturelul'.
Natural fiind ceea ce este 'înnăscut' (după o etimologie realizată de Solomon Marcus, la care subscriu), iar cartea/ învățatul falsifică, ar denatura acest natural, l-ar artificializa, mai ales atunci când ceea ce se acumulează în materie de cultură/ artă nu este bine asimilat. De aici și critica făcută prețioșilor (vezi Les precieuses ridicules a lui Moliere), care sunt niște... ipohondri ai educației, imaginându-și că au acces la tainele marii culturi și autenticei educații, că le-au înțeles pe deplin, când, în realitate, n-au priceput nimic și i-au distorsionat mesajul, diminuându-l în conținut, ca să încapă într-o tărtăcuță în care nu arde nici o flacără meditativă. De aceea, prețioșii ăștia sunt niște...papagali: repetă conținuturi (prost) memorate, iar rezultatele nu pot fi decât comice...

Blogger Buzz: Multiple-size Embedded Presentations from Google Docs

Blogger Buzz: Multiple-size Embedded Presentations from Google Docs

Lucrez acum la un document de prezentare în Power Point și sper să vi-l pot arăta curând.

meditații: Capete de baiat

href="http://meditatiiromanafranceza.blogspot.com/2009/06/capete-de-baiat.html">meditații: Capete de baiat

Capete de baiat

 

Cum poți vedea frumusețea într-o înfățișare în care trăsăturile sunt nedefinite, neclare, ambigui, cum ar fi, de exemplu, chipul unui bebeluș? Stiu, se spune că toți bebelușii sunt frumoși, dar, iertați-mă eu (și alții) am întâlnit micuți care se încadrau foarte bine în opusul ei, al frumuseții. Mai e ceva: dinspre empatia și simpatia maternă, bebelușul tău se cere iubit, drăgălit, și răsfățat cu epitete încurajatoare și pozitive. Dinspre partea tatălui, faptele sunt discutabile: la ei n-am văzut instinct (biologic) decât pentru depunerea într-un 'cuib' sigur a 'șerpișorilor cu codiță'...Rareori să se lege între ei și progenitură o relație caldă bazată pe implicare afectivă, socială, ludică și educativă...In majoritatea cazurilor sunt paraleli cu ea, cu progenitura, motivând lipsa de timp și înămolirea în servituțile unei slujbe fără odihnă și vampirizante.La ei nu răsună nimic în inimă, ci doar în stomac. Odată încheiat 'aratul' și 'semănatul' li se pare că nu mai au ce face, trebuie să treacă în neființă, ca masculii speciei tarantulelor...
Mai sunt și din cei care văd urâțenia la progenituri, dar pe motivul încurajării lor pozitive, o ignoră voit și îi susțin până-n pânzele albe. Alții, deși progeniturile n-au nimic defectuos și nici vreun handicap evident, îi tocănesc mărunt pe o scârțâială de disc stricat cu tot felul de epitete descurajante și sarcastice...dintre care cele două mai 'ușurele' ar fi 'prost' și 'urât'. Si așa bietul copil, n-are nici măcar cea mai vagă idee că este mai mult decât acceptabil ca înfățișare, crede despre sine că este un al doilea quasimodo...Am văzut oameni frumoși care se credeau urâți și invers: oameni urâți (mai ales bărbați) care se credeau rupți din soare.
Dar cu bebelusii ce facem? Cum îi creștem pe copiii noștri? Cu ideea că sunt țandură de os sfânt sau că put ca o hazna de sub talpa iadului?

Frumusețea femeilor

Vezi, ai pus o problemă de mentalitate în schimbare...Dacă în urmă cu cinci sute de ani nu conta dacă femeia este frumoasă, atât timp cât se căsătoreau averile sau se ridica ori se menținea doar poziția socială a bărbatului, putea să fie urâtă ca dracul și să ofteze după invizibilul ei soț, că tot nu stăteau împreună...decât o noapte sau poate o săptămână într-o viață...Dacă cei doi trăiau în sărăcie, la marginea burgurilor sau colindau cu șatra drumurile prăfuite dintre un sat și altul, atunci nu conta decât tot așa, să aibă o brumă de venit (un cal, o vacă, o capră...era bună și o colibă) și să aibă mai ales două brațe zdravene de muncă ca ale unui Hercule, fără răsplata finală a eroului, rezistență în fața privațiunilor (zile în care doar muncești ca un bou de la primul cântat al cocoșilor) și capacitatea de a face copii sănătoși, apți...tot de muncă nesfârșită și încă din fragedă copilărie. Stiai că în vremurile Evului Mediu un copil nu conta nici cât o muscă, mai ales dacă era de sex feminin, și dacă se îmbolnăvea nimeni nu se zorea în jurul lui, ca acum, ca să-l vadă ce are? La primul semn că nu mai respiră era îngropat: în felul ăsta prea puțini copii treceau de un an. (Citește în acest sens: Francoise Dolto, o vestită pediatră, revoluționară prin felul de a aplica tehnicile terapeutice la copii și la cupluri cu probleme).
Ei, bine, averea a ajuns să nu mai conteze, în momentul în care oamenii au realizat că a avea frumusețea în posesie era un capital în sine. Unii soți, mai cinici, o fructificau pentru a face carieră, punându-și nevasta, frumoasă coz și plină de nuri să înduplece deciziile unui șef obtuz sau ale unui ministru bătrăior și concupiscent, care ar fi 'gustat' ceva prospătură din când în când. (Citește în acest sens: schițele lui Caragiale și nuvelele lui Cehov, scriitori realiști și satirici). De fapt, secolul al XIX (romantic și realist) a adus această radicală schimbare: frumusețea biologică (a femeii sau a bărbatului) este un dar divin, ceresc, dar și o damnare, fiindcă toți frumoșii o sfârșeau prost, tragic: o femeile sărace și frumoase ajungeau în casele cu felinar roșu, iar bărbații săraci și arătoși slujeau poftele libidinale ale unui marchiz sau conte marcați de gută și alte boli inavuabile. Desigur că bărbații aveau mai multe șanse de ajunge undeva, săraci și frumoși fiind. Si iarăși îți dau câteva exemple din literatură: Rastignac al lui Balzac, Bel Ami al lui Maupassant, Julien Sorel al lui Stendhal - toți scriitori realiști cu accente romantice. Apoi mai era și situația în care bărbați răzbătători, cu situație și avere, câștigată pe căi dubioase, foști arendași de moșie sau vătafi de curte al vreunui boier scăpătat, își doreau să intre în protipendadă și n-aveau cum decât printr-o căsătorie cu fiica/ nepoata vreunui nobil ajuns în sărăcie. Vezi: Tănase Scatiu al lui Duiliu Zamfirescu.
Si, dintr-o dată, femeile s-au trezit (mă rog, se treziseră ele mai demult, dar șansele de afirmare erau puține cât timp erau excluse de la sufragiul universal), mai aproape de zilele noastre, că nu mai vor să fie considerate doar obiecte frumoase și exploatate ca atare sau luate drept ființe marginale fără minte și fără nici un talent, cu atât mai abitir cu cât, deseori, intrau, prin căsătorie, pe mâna unor brute a căror unice 'virtuți' era băutura regulată și regulatul cu bătaia.
Ca să acceadă la statutul de ființe, de la cel de obiect, a trebuit să se lupte pentru a fi trimise și susținute la școală sau, pur și simplu, să fugă de acasă împlinindu-și vocația cu mari greutăți. Vezi cazul, mai vestit, al lui Marie Sklodowska-Curie. Si la noi sunt din acestea, dar mai puțin vestite. M-am întrebat întotdeauna cu multă uimire cum dumnezeu a făcut, de pildă, Hortensia Papadat-Bengescu, căsătorită de tânără cu un magistrat, bătrânuț și limitat (în percepția socială a rolului femeilor), ca, la patruzeci de ani, având deja patru copiii, să se apuce de scris!!! Si să scrie romane care constituie, pentru perioada anilor '30, modele narative de analiză psihologică! Poate că nu-ți poți imagina cât de greu este să crești și să educi un singur copil, darmite patru!!! Si n-ai timp de nimic nici cu unul...Iar pentru scris ai nevoie de reflecție, de solitudine și de izolare într-un colț numai al tău, unde să nu te deranjeze nimeni și nimic.
Așa că, modul tău de a percepe femininul, că frumusețea nu -ți mai ajunge dacă nu e însoțită de vreun talent, de deșteptăciune, de cultură și de sensibilitate, e tributară noilor schimbări. Dar poți recunoaște, nu e nici o rușine, că situația ideală: și frumusețe și inteligență și pregătire profesională, te-ar atrage infinit mai mult și mulțumi pe deplin...
Fără să bagatelizez deloc, eu vorbeam, anterior, doar de faptul că frumusețea este echivalentul (pentru cei care trăiesc la nivel biologic sau cum ar spune un pamfletar de la noi: 'trăiesc doar pentru mațe și latrină') sau indicele unei sănătăți biologice. Gândește-te numai puțin! O față albă și rozalie ca piersica sau una acoperită de acnee (semn al unor dezordini hormonale)? O privire clară și directă, cu irișii limpezi, sau niște ochi micșorați de miopie și cu firișoare vinete în albul lor? Un păr des și mătăsos sau un păr rarit și căzut (poate din pricina unor suferințe psihice)? O statură altetică și felină sau un butoi ambulant de grăsime?
Mai continuu?
Fa-te indispensabil: aptitudini cu care bati criza

Aferim efendi!

Să vedem:
Raiul și iadul sunt mituri precreștine, ale unor locuri imaginare(undeva - în cer și undeva - sub pământ) puse în relație duală și antinomică. De zici 'Rai' și îl arăți că ar fi pe undeva, pe acolo, atunci vine și 'Iadul' pe buzele tale și îl plasezi și pe acesta în opoziție cu primul. Nu știu dacă mă pot face înțeleasă. Am considerat multă vreme universul nostru ca fiind structurat dual (vezi 'Gnozele dualiste ale Occidentului' de Ioan Petru Culianu), pe baza unor perechi pe care noi, oamenii, le punem în relație de opoziție: binele - răul, frumosul-urâtul, raiul-iadul, înțeles-neînțeles, vizibil-invizibil etc Toate aceste relații definesc raporturile noastre cu existența (ontologia), cu modul de ființare a Omului, cu morala (problema Binelui și a Răului), cu religia (există sau nu Ființa care a generat Lumea și pe Om inclusiv), cu natura cunoașterii (gnoseologia: putem sau nu cunoaște cu adevărat ceea ce se află în realitatea noastră imediată) ...
Am făcut paranteza asta ca să îți răspund la: 'nimeni nu s-a întors din rai sau din iad, ca să ne spună că există'. Eu nu am socotit cei doi termeni în sens religios (așa cum ai făcut-o tu, altfel nu ar avea înțeles afirmația ta, care e deja un loc comun al gândirii eretice), ci în sensul mai larg de 'perioade fericite' și 'diabolic de nenorocite' din viața noastră. Cred că, uneori, copilăria poate fi asimilată 'raiului', un timp al jocului, al poveștilor magice, al credinței în existența fără de moarte și în veșnicia lucrurilor și ființelor, al bucuriei perpetue de a descoperi noutatea și al mirărilor nesfârșite în fața unei sopârle ce se prăjește la soare...Iar 'iadul' începe, cumva, când devii adult, când trebuie să te lupți, chiar dacă știi că pierzi, când te bântuie coșmaruri și vise urâte despre finitudinea condiției umane, când te îmbolnăvești și vezi că nu mai ai chef de viață, devii depresiv și orice lumină de afară te umple de deprimare și de disperare; când ești înlăturat/ măturat de undeva unde făceai treabă bună și unde un șef obtuz și despotic ce se crede buricul pământului îți face continuu mizerii, cu toate că valoarea ta e evidentă pentru amărâta lui firmă...
Scuze, sper că nu te-am plictisit.

Un copil sau o carte?

Ziceam undeva, făcând o analiză, că destinul femeii s-a schimbat...Ea nu mai face copii, ci face...cărți. Nu, nu e bine. Trebuie să facă și copii și cărți. Relația să fie cumulativă, nu disjunctivă. De ce să se excludă: ori copil... ori carte. De ce să nu se accepte reciproc, să se accomodeze unul cu altul (copilul și cartea)? Un destin natural ('înnăscut', cum zicea Solomon Marcus) și un destin cultural (de creație artificială, adăugată, virtuală, peste ceea ce există deja în realitate) imbricate, ca degetele de la cele două mâini împreunate meditativ sub bărbie: stânga peste dreapta (dacă predomină rațiunea și logica).

La mine e invers: e dreapta peste stânga, ceea ce înseamnă că nu mă am bine cu logica, cu matematica, cu rațiunea, ci mai curând sunt o fire creativă, artistică. N-o spun drept laudă, chiar mă doare că nu mă pot folosi atât de lesne de logică, iar când dau vreun test de logică, sunt sigură că o să-l pic, căci nu înțeleg nimic când citesc vreun enunț care cuprinde cifre, mărimi, procente, volume. Enunțul îmi intră prin ochi și-mi iese prin spate, prin urechi, trece ca o adiere ușoară, abia îl simt conștient; conștiința mea nu-l înregistrează. Chiar dacă buchisesc enunțul și-o iau încet, băbește, pe degete, ajungând în cele din urmă la un oarecare rezultat care mi se pare evident, tot nu e rezultatul bun. Rezultatul bun e întotdeauna la mii de leghe distanță de al meu, încât, înciudată cum sunt, nici nu-mi mai bat capul să aflu cum dumnezeu s-a ajuns la el, rezultatul ăla atât de diferit!

Să revin, însă, la oile mele: la destinul femeii secolului XXI.

Deschid reviste și peste tot văd articole despre femei de succes care îmbină strălucit cariera (femei de afaceri, cadre universitare, 'politiciene', 'ministrese' etc) cu împlinirea destinului de...'reproducătoare', 'genitoare', 'mamă'. Asta văd, citesc, în reviste, pe internet. In realitatea mea, de îngeriță de la începutul secolului XXI, nu am întâlnit astfel de fericite cazuri. Cunosc doar cazuri de șefe ajunse, la cincizeci de ani, poziție socială excelentă, remunerație mărișoară, fără copil, fără soț, fără iubit, fără cățel, fără purcel, cu case multe și conturi grase în diferite bănci. Are față pergamentoasă, ridată, cu pielea curgând peste tot, ca un aluat ieșind din copaie, cearcăne atât de negre de-ai zice c-au rămas numai găvanele ochilor, pe care-i rotește orbi peste angajați/ mai ales peste angajate. Are ce are cu elementul feminin din subordine! Mai ales cu acele tinere (cu mult mai tinere decât ea-însăși) care au decis să devină mame și-și afișează mândru burțile umflate, că, deh, n-ai cum să ascunzi o sarcină de la 4 luni în sus, oricât ai fi de rotunjoară în mod natural și oricât ar fi de acoperitoare rochiile de sarcină. Că la una slabă se vede numaidecât! Pe graviduțe le încarcă mai mult decât pot duce, le cere sarcini (de serviciu) suplimentare (deși sunt de competența ei, a Măriei sale Domnița Sefă, să le rezolve), și le ține cam tot timpul discursuri urlate, pe fondul unor răgete răgușite, în care esențialul (nespus, dar subînțeles) este: 'V-ați distrat făcând sex cu soțul cu nesoțul, în timp ce eu muream de plictis pe vreo pagină anostă cu calcule și planuri strategice, acum vă scot eu pe nas distracția!' De auzit, se aude, pe un ton de comandă și falsă căinare: 'Nu mă interesează (că vrea, de pildă, să meargă la ecografie, că are programare la ginecolog, sau că pur și simplu nu se simte bine, are grețuri), e un ordin de serviciu, împăcați cum știti familia și profesiunea. Dacă nu, renunțati la una din ele!'

Eul profund și eul social

Nu știu cum se face că mă învârt aproape în jurul acelorași lucruri, ca o pisică în jurul cozii. Deh, de-aia se numesc obsesii. Am impresia că ele sunt ca un fel de repere ordonatoare în haosul dinlăuntrul nostru. Una dintre obsesii este...adevărul.
Toată lumea aleargă după adevăr și puțini îl suportă, motivând că sinceritatea zicerii lui ar friza de multe ori brutalitatea gratuită. Adică să-l zici din sadism, numai de plăcerea de a lovi și de a vedea reacția la lovire a bietei victime.
Ei, bine, la un așa titlu de blog, se pune chestiunea curajului exhibării eului intim sau eului profund, cum ar zice Proust. El face distincția, devenită loc comun, între vizibilitatea eului social sau public și ascunderea eului profund, intim. Așadar, dragi locuitori ai blogosferei, cât adevăr există în rândurile/ gândurile afișate astfel, la îndemâna oricui, pe străzile suspendate ale lumii virtuale? Cum ne delimităm și definim, dacă nu suntem siguri (într-un procent suficient pentru a îndrăzni să calci pe o pernă de aer) că putem alege grâul de neghină. Evident intervine și o chestiune de morală, pe lângă cea de cunoaștere: vrem să putem alege între bine și rău, între ceea ce este fals și adevărat. Cu ajutorul cărei metode facem selecția? Sau nu are importanță, fiindcă de-acum tot atâtea viziuni personale (ceea ce vrea să zică mai mult sau mai puțin fictive) sunt acceptabile ca felii veridice de realitate?
Zice cineva (nu mai spun cine, oricum persoană însemnată și încă trăitoare, iar dacă l-ați citit știți la cine mă refer) că noi, românii, ținem de o cultură a pudorii, când este vorba de a comunica în scris, de discursul scriptural, despre propriile noastre trăiri, amintiri, memorii. De cum trecem pragul spre vorbire, spre discursul oral, atunci ne bălăcărim și ne scăldăm prin toate zoaiele unor ziceri ultragiante, ofensatoare, scatologice, cu o sfântă mare nerușinare, ca la ușa cortului. Ce vreau să spun cu această trimitere livrescă? Doar că, oricât ne-am dori de sinceri și de direcți, acționează din umbră această cenzură identitară culturală.

Ah, filosofia

Nu stiu câți dintre noi au timp să rezolve ambiguitățile, dar citeam, de curând, că metafora, un trop (ca și ceilalți tropi, de fapt) al comunicării echivoce, poate fi folosită ca model filosofic și epistemologic (de cunoaștere științifică a realității în care trăim). Ea are valoare euristică, adică te face să descoperi lucruri ascunse, invizibile, și te provoacă la meditație, la faptul de a găsi asocieri și legături neașteptate între lucruri...Să dau un exemplu. Intr-o poezie (căci unde putem întâlni mai des metaforele?) spaniolă, comentată de criticul Damaso Alonso, un poet comparase părul iubitei cu meandrele unui râu. 'Ce mare scofală', veți zice, 'că și al nostru Coșbuc are o metaforă asemănătoare - Pe umeri pletele-i curg râu/ Mlădie ca un spic de grâu ...' Ei, bine, deși pare o variație pe aceeași temă, poetul spaniol găsise că părul iubitei e ca albia unui râu, sinuos în grosime și lungime. El nu compară părul cu conținutul, ci cu recipientul. O diferență mai mult decât interesantă, deoarce schimbă total relația de raportare la feminin, nu-i așa? De unde, părul era un conținut atașat cuiva (părul = apa râului), el devine o formă vidă care atrage pentru a fi umplută, este o formă goală care-și atrage materia. Vă amintiți ce spunea Aristotel despre principiul formei și al materiei? Pe scurt, ca să nu mă lungesc prea mult: materia este un principiu pasiv, feminin, iar forma un principiu activ, masculin. De fapt, este o metaforă (a secolului XX) care ne îndrumă spre anumite schimbări în mentalitatea societății post-industriale: femininul a devenit principiu activ și, mai mult decât atât, a preluat controlul, este hegemonic. Mă contrazice cineva?

Unde citeam despre valoarea euristică a metaforei? Ei, bine, e vorba de Solomon Marcus, celebru pentru lucrarea sa 'Lingvistica matematică' și pentru faptul că s-a gândit să pună în relație două domenii ale știintelor omului: arta (literară, mai ales) și matematica. Cartea se numește 'Invenție și descoperire'

Ambiguitate și claritate

Ce greu e să găsești un titlu potrivit! Un titlu care să se conformeze câtorva criterii esențiale, unul dintre acestea fiind principiul jurnalistic, al seducției prin impact sau cum se zice, în retorică, captatio benevolentiae. Inițial, am dorit să fac din acest blog un spațiu al meditațiilor, în sensul școlăresc al termenului, pentru orice elev (de gimnaziu sau de liceu) sau student (de la filologie) care (neavând timp de meditații și nici bani) ar fi avut ceva nelămuriri (la limba și literatura română și, respectiv, la limba și literatura franceză, domenii unde, zic eu, mă pricep bine de tot, dar sigur că mai este loc și pentru mai mult și pentru și mai bine) și ar fi vrut să aibă pe cine să întrebe...Mi-am dat seama că e posibil ca navigarea pe internet, pentru categoriile enumerate mai sus, să aibă alte scopuri, decât cele ale lărgirii spațiului de școlarizare. Si, după multă potriveală și câcâială, m-am oprit la un titlu mai scurt și mai ambiguu. Polisemia lui include și un al doilea sens: introspecție, reflecție, căutări în sinele propriu și, de ce nu, în sinele celorlați, în măsura în care ne ajută să ne definim și să ne evaluăm. Mda...Un fel de căutare a adevărului personal. Cam filosofic? Mă rog.

Dar, până la urmă, ne izbim cu toții de filosofie, că vrem sau nu vrem. Numai faptul de a ne gândi ce ne așteaptă în viață sau ce trebuie să facem la un moment dat când ne confruntăm cu dificultăți de opțiune și alegere profesională...este filosofie. 'Nici pomeneală', mă va contrazice cineva. Asta e doar filosofeală și nicidecum 'FILOSOFIE'. Să nu confundăm adevărurile individuale cu marile adevăruri ale umanității, emanate din capetele a mari gânditori. Parcă acei mari gânditori nu și-au pus aceleași întrebări simple într-un moment de restriște... Si cum mă poate încălzi pe mine un mare adevăr, atât timp cât nu mă pot uita decât după adevărul meu, personal? Oare visez ori e o impresie prea fulgurantă, dacă mă gândesc că toate marile adevăruri sunt alcătuite din cele mai mici, nu la modul sumativ sau cumulativ, ca o mulțime mai mică înglobată într-una mai mare după criteriul analogiei, ci la modul hologramic (sic!).