Un copil sau o carte?

Ziceam undeva, făcând o analiză, că destinul femeii s-a schimbat...Ea nu mai face copii, ci face...cărți. Nu, nu e bine. Trebuie să facă și copii și cărți. Relația să fie cumulativă, nu disjunctivă. De ce să se excludă: ori copil... ori carte. De ce să nu se accepte reciproc, să se accomodeze unul cu altul (copilul și cartea)? Un destin natural ('înnăscut', cum zicea Solomon Marcus) și un destin cultural (de creație artificială, adăugată, virtuală, peste ceea ce există deja în realitate) imbricate, ca degetele de la cele două mâini împreunate meditativ sub bărbie: stânga peste dreapta (dacă predomină rațiunea și logica).

La mine e invers: e dreapta peste stânga, ceea ce înseamnă că nu mă am bine cu logica, cu matematica, cu rațiunea, ci mai curând sunt o fire creativă, artistică. N-o spun drept laudă, chiar mă doare că nu mă pot folosi atât de lesne de logică, iar când dau vreun test de logică, sunt sigură că o să-l pic, căci nu înțeleg nimic când citesc vreun enunț care cuprinde cifre, mărimi, procente, volume. Enunțul îmi intră prin ochi și-mi iese prin spate, prin urechi, trece ca o adiere ușoară, abia îl simt conștient; conștiința mea nu-l înregistrează. Chiar dacă buchisesc enunțul și-o iau încet, băbește, pe degete, ajungând în cele din urmă la un oarecare rezultat care mi se pare evident, tot nu e rezultatul bun. Rezultatul bun e întotdeauna la mii de leghe distanță de al meu, încât, înciudată cum sunt, nici nu-mi mai bat capul să aflu cum dumnezeu s-a ajuns la el, rezultatul ăla atât de diferit!

Să revin, însă, la oile mele: la destinul femeii secolului XXI.

Deschid reviste și peste tot văd articole despre femei de succes care îmbină strălucit cariera (femei de afaceri, cadre universitare, 'politiciene', 'ministrese' etc) cu împlinirea destinului de...'reproducătoare', 'genitoare', 'mamă'. Asta văd, citesc, în reviste, pe internet. In realitatea mea, de îngeriță de la începutul secolului XXI, nu am întâlnit astfel de fericite cazuri. Cunosc doar cazuri de șefe ajunse, la cincizeci de ani, poziție socială excelentă, remunerație mărișoară, fără copil, fără soț, fără iubit, fără cățel, fără purcel, cu case multe și conturi grase în diferite bănci. Are față pergamentoasă, ridată, cu pielea curgând peste tot, ca un aluat ieșind din copaie, cearcăne atât de negre de-ai zice c-au rămas numai găvanele ochilor, pe care-i rotește orbi peste angajați/ mai ales peste angajate. Are ce are cu elementul feminin din subordine! Mai ales cu acele tinere (cu mult mai tinere decât ea-însăși) care au decis să devină mame și-și afișează mândru burțile umflate, că, deh, n-ai cum să ascunzi o sarcină de la 4 luni în sus, oricât ai fi de rotunjoară în mod natural și oricât ar fi de acoperitoare rochiile de sarcină. Că la una slabă se vede numaidecât! Pe graviduțe le încarcă mai mult decât pot duce, le cere sarcini (de serviciu) suplimentare (deși sunt de competența ei, a Măriei sale Domnița Sefă, să le rezolve), și le ține cam tot timpul discursuri urlate, pe fondul unor răgete răgușite, în care esențialul (nespus, dar subînțeles) este: 'V-ați distrat făcând sex cu soțul cu nesoțul, în timp ce eu muream de plictis pe vreo pagină anostă cu calcule și planuri strategice, acum vă scot eu pe nas distracția!' De auzit, se aude, pe un ton de comandă și falsă căinare: 'Nu mă interesează (că vrea, de pildă, să meargă la ecografie, că are programare la ginecolog, sau că pur și simplu nu se simte bine, are grețuri), e un ordin de serviciu, împăcați cum știti familia și profesiunea. Dacă nu, renunțati la una din ele!'