Cum să furi căciula unui agnostic

Nu știu cum s-ar simți cineva, stăpân pe domeniul lui,cunoscător al dedesubturilor, traseelor, colțurilor, capcanelor și sertărașelor cu surprize, atras într-o discuție contradictorie cu oarecine, novice, venind dinspre marginea domeniului respectiv de cunoaștere, ce a mirosit și el (acest neofit) pe ici pe colo câteva felii și simte avântul și imprudența ignoranței în a-și da cu părerea în fața celui cunoscător; dar pe mine mă umflă râsul. In fond, dacă stau să mă gândesc bine, un novice este încurajat să se exprime și privit cu o bunăvoință condescentă. Lui nici măcar nu-i trece prin cap că se măsoară cu un...munte și că ocupă, modest, poziția unui rozător (ca dimensiune), care privește cunoașterea ca pe un cașcaval de ros: atât cât intră în burtică, scuzați!, în creieruț - e suficient pentru a i se umfla sinele plin de importanța de a se fi împărtășit din tainele inițiaților. De aici de fapt, au provenit și prețioasele (domnișoarele și doamnele îndopate cu romanțuri de proastă calitate, care le făceau să literaturizeze viața de așa manieră, încât erau convinse că tot ce nu se petrece după tipicul romanțului, ca-n ficțiune, nu este demn de luat în seamă) și, de ce nu, prețioșii (de obicei, selectați din categoria spițerilor și medicilor calpi, obișnuiți doar să ia sânge pacientului și să-i facă o clismă) ridiculizați prin piesele de comedie clasice. Genul falsului cunoscător ce-și dă aere și folosește un limbaj greu de înțeles de majoritatea,un jargon îmbâcsit de neologisme și de cuvinte străine, tocmai pentru a se detașa net de masa populară și a fi socotit original și distins, un zeu descins printre oameni. Se uită prea adesea că adevăratul zeu are o înfățișare modestă și nu strălucește în toată splendoarea puterii sale, de vreme ce ea nu ar putea fi percepută, simțită, de omul de rând fără ca acesta să cadă fulgerat. Mitul lui Jupiter și al lui Selene are tocmai acest înțeles profund: cunoașterea integrală nu este posibliă, ea trebuie relevată pe porțiuni și bucățele, potrivite vârstei celui ce va fi inițiat. Asemeni lui Selene, care și-a rugat iubitul de spiță divină să i se arate sub înfățiarea lui de mai mare al zeilor, novicele este împietrit, ars, nimicit de vastiatea și imposibilitatea cuprinderii a ceea ce pare că vede.
Zeul reprezintă cunoașterea totală, atât în spațiu cât și în timp.
Omul are acces doar la o feliuță, prizărită, de cunoaștere.
De aceea, s-ar părea că omul nu poate fi decât agnostic.
Cunoașterea totală, culegerea sub bolta unei singure frunți gânditoare a tuturor cunoștințelor vremii lui și de până la el, dacă a fost posibilă cândva (când încă se mai accepta ideea genialității omenești), nu se mai poate pune în discuție, în prezent. Nu mai vorbim de domeniul cunoașterii, ci de domeniile cunoașterii.
Si a fi sau a te simți stăpân pe un domeniu înseamnă doar că te miști cu o mai mare ușurință, chiar familiaritate, în acel domeniu, dar nu și că nu mai există secrete ale lui pe care să vrei să le pătrunzi.
E un proverb nemțesc despre pricepre și nepricepere care sună în felul următor: 'Nu te întrece cu cel care nu se pricepe că nu ai șanse de a ieși biruitor'. Mi s-a părut ciudat la început, mai mult un paradox, însă abia acum îi văd, conștient, resortul ascuns.
La întrebările de genul:'Si ce faci tu la literatură? Compoziție? Redactări? Aha, chestii d-astea? Păi, atunci și eu mă pricep..." am rămas fără replică. Ce puteam să le spun, din cele pe care le-ar fi înțeles? Si, ca să le fac înțelese, ar fi trebuit să le dau mestecate, rumegate și regurgitate,informații care nu le-ar fi schimbat prea mult părerea asupra faptului că a studia literatura din vocație este o ocupație neserioasă, nu este un domeniu al cunoașterii și nici măcar o știință...
http://sanatate.dormeo.ro/index.asp?tn=friendhome&parent=7642854&sid=14602


Shared via AddThis

Research Assistant | Jobs.euractiv.com | The EU-Brussels Job website

Research Assistant | Jobs.euractiv.com | The EU-Brussels Job website










Shared via AddThis

Despre cum se face poezia...

Mă gândeam să pun într-un loc cu o mai mare vizibilitate (relativă, de altfel!) decât poziția ascunsă din spatele unui alt subiect acest comentariu care, inițial, s-a vrut un răspuns punctual. Si am alcătuit un scenariu de idei pentru cei pasionați de poezie: compadivice, maria ș.a.
Este adevărat că imaginile bune, cu expresivitate poetică, nu se găsesc iaca așa, pocnind din degete și pe toate gardurile. E și mai greu s-o găsești când acționează asupra ta anumite restricții formale, cum ar fi elementele de prozodie (ritm, rimă, lungimea versurilor și schemele metrice). Majoritatea celor care-și încearcă puterile de versificatori cad în tentația facilului (oricine, măcar la început, a pățit-o!), dar pentru a depăși statutul de versificator bun sau rău (cum aș zice 'producător de hârtie' - o muncă mecanică, pe bandă rulantă), trebuie să ai antenele bine conectate la marea poezie...In această privință, există câteva asocieri formă-conținut poetic:
1) ori versurile sună bine, potrivite la coadă, iar conținutul importă prea puțin, e sărac și repetitiv (lipsă de imaginație creatoare, e un epigon);
2) ori versurile șchioapătă puțin(așa numitele licențe de rimă, cum ar fi, de pildă, asonanțele, potriviri imperfecte de sunete, de obicei grupuri consonantice l/r, m/n, p/b și diftongi/vocale pline), iar imaginile au expresivitate și noutate;
3)cazul genialei poezii mari, în care formă și fond sunt perfect îmbinate (chiar dacă există mărunte scăpări de execuție....
Totuși, dincolo de toate aceste teorii și detalii tehnice, un lucru mi se pare a fi cel mai important, și cred că nu puteți fi decât de acord: fără o simțire autentică nu se poate scrie poezie bună. Sunt puțin și eu de acord cu canoanele romantismului într-ale poeticeștilor izvodiri, cea învolburată de sentimente și emoții puternice. De ce puțin? Fiindcă, la drept vorbind, deși la originea poeziei stă simțirea, emoția primară resimțită direct, totuși nu poți scrie...într-o stare de tulburare emotivă. Scrii cu capul, cu luciditate și prudență pentru realizarea expresiei potrivite conținutului. Emoția dă imboldul, capul o materializează. De aceea, când scriem, fie proză sau eseu, fie poezie sau cugetări, de multe ori ștergem cuvinte, fraze, propoziții, renunțăm la o structură sintactică, la un sinonim în favoarea unui antonim etc tocmai pentru că judecata, mintea, trebuie să cenzureze ceea ce rămâne scris.
Am să revin la subiect, fiindcă chestiunile de estetică literă mă pasionează. Deh, cine nu știe să facă, vorbește teoretic despre cum s-ar face un lucru, recte poezia.
Si să vă provoc nițel cu o întrebare, a la Maria, dar mai complexă, fiindcă are 'cerințe de sistem' mai numeroase și mai sofisticate.
Poezia este dictată de inspirație sau se face la rece?

Twitter Updates

follow me on Twitter

Trăiri, cultură și natură

Hm, e un elogiu surprinzător al culturii...Nu știu cât înalță, dar în mod sigur te îndepărtează de...pulsiunile naturale. Mentalitatea populară, uneori chiar plină de înțelepciune, condamnă printr-o metaforă ridiculizatoare 'cultura' prin zicala: 'S-a dus la Paris bou și s-a întors vacă!' Asta vine după mine, cam așa: 'Era prost ca o vită în jug când s-a dus să studieze marea cultură, dar când s-a întors nici nu mai știa ce fel de vită e!' Cu alte cuvinte: și-a pierdut propria identitate în contactul cu ...cartea, i-a zăpăcit creierii în așa hal încât...nu mai e nimeni.
Si, apoi, întorcându-mă de la rădăcinile întregii culturii(rădăcini numite 'cultura populară') spre vârful elitist al culturii, cam toți mai marii ei (și vorbesc de personalități culturale de primă mărime) au oftat teatral sau nu (prin jurnale, mărturisiri, memorii, eseuri) după pierderea ...naturii, a trăirilor naturale, autentice (vezi Eugene Ionesco, Journal en miettes, Benjamin Fondane, La consicence malheureuse etc). Să nu uităm că multe curente literare avangardiste, moderniste, și-au clamat sus și tare dorința de a se separa de tradiție, de fapt, stricto sensu, de suma de cărți definitorii pentru acel tip de mentalitate...Iar expresionismul, al cărui reprezentant de vârf la noi este Lucian Blaga, cultiva teluricul, apropierea de emoțiile simple și puternice, ancestrale - v. Tipătul lui Munch.
Am pomenit de Eugene Sue și ale sale Mistere ale Parisului, pentru că este mai cunoscut.Puteam să-l menționez pe Poinson du Terail sau pe Michel Zevaco și, nu în ultimul rând, chiar pe Alexadre Dumas,toți trei fiind reprezentativi pentru un anumit tip de literatură...de masă, azi numită paraliteratură. Romanul foiletonistic (cu episoade de sine stătătoare care sunt publicate regulat în fițuicile adresate unei mase largi de cititori romanțioși și avizi de scene tari, aventuroase) este de fapt strămoșul epicului de senzație din zilele noastre; potrivelile tramei epice, coincidențele 'juste a propos', qui-pro-quo-urile (substituirile teatrale) erau și sunt atât de neverosimile, încât nici nu se punea problema veridicității ficțiunii.Dar, pe atunci, cititorii erau atât de naivi, încât nici nu s-ar fi gândit că ceea ce citesc nu a aparținut sau apartine realității. Deh, prestigiul literei scrise, ca oricare rând din Cartea Sfântă, a cărui conexiune cu o ființare istorică, clar determinată, era afară de orice 'dubito' cartezian...Nimeni n-ar fi îndrăznit să pună sub semnul falsității litera ...evangheliilor oficiale, de pildă.
Vroiam doar să zic prin asta că o așa întâlnire, printre milioane de posibilități, între oameni care să aibă aceleași înclinații...ar ține de romanul senzațional de proastă calitate, dacă nu ar fi viața care să i-o ia, deseori, înainte, potrivindu-le pe toate cu o mână cam nepricepută, exact ca un romancier de rândul trei...

Labirintul identităților

Vezi? E mare lucru,dom'le, să faci o femeie să râdă...Am râs cu lacrimi. Cum să bat o felină care-mi arată așa de 'drăgăstos' colții?! Aș putea visa la o reacție...războinică, dacă aș fi și eu din specia ei...Hm, mă întreb câtă intuiție e în tine în privința asta (fiind arhicunoscut că nepoții lui Adam - nu și nepoatele Evei - nu au ...intuiție) sau dacă a fost o potriveală ipotetică.
Nu știu ce vrei să spui cu șmecheria, n-am încercat niciodată să fentez, să mint și să mă fățărnicesc cu tot dinadinsul și nici să-mi asum identăți false: e prea scurtă viața ca să-mi pierd timpul cu ele...Sigur, asta nu înseamnă că omul e simplu, că nu simte în el porniri duale, antinomice, opuse, că nu este un ghem de contradicții, că ceea ce face azi, ar putea nega mâine. Ce de identități!, dacă ar fi să luăm la socoteală numai faptul că există o distanță între ceea ce crede că este (prima identitate) și ceea ce este în fond (a doua identitate), între cum îl percep ceilalți (a treia identitate) și cum se vede el însuși (a patra identitate). Vezi? poți să te pierzi între atâtea identități, să rătăcești printr-un labirint al identităților, în care nici măcar posesorul nu se descurcă. Imi amintesc că Dedal, creatorul labirintului regelui Minos, unde a fost silit să-l închidă pe Minotaur - fiul lui cel monstruos, era să nu mai găsească nici el drumul spre ieșirea din labirint! Cel mai nostim, de o tristă nostimadă, este că acea identitate a ceea ce ești cu adevărat nu o poți descoperi așa usor, trăsăturile care compun eul profund nu sunt usor de acceptat, de relevat. Sunt, poate, lucruri pe care nici nu le știi, fiindcă nu le-ai pus niciodată la încercare sau pe care, văzându-le în acțiune și văzând ce ravagii ar putea să facă, le ignori, le înăbuși, le închizi într-o culă adâncă (precum regele Minos, rușinându-se de monstruozitatea fiului său, Minotaurul, îngrozit de ceea ce ieșise din el însuși, îl închide în abisul labirintului) și a cărei cheie e de negăsit. Ii invidiez pe cei care par să nu treacă prin nici o cutremurare, nici o frământare de creier și de suflet. Nu degeaba zice una dintre 'fericirile' de pe munte: 'Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăția cerurilor...'
Eu cred că Minotaurul regelui Minos este tocmai parte din acel eu profund pe care regele cretan încearcă să-l îngroape cât mai adânc, îngrozit de repercusiunile a ceea ce ar însemna lăsarea lui la vedere: violență, cruzime, carnagiu, măcel, distrugerea totală a regatului său...Oricum, e pornit pe panta distrugerii, fiindcă își obligă supușii să-i plătescă tribut în tinere vieți omenești, băieți și fete, care reprezintă în fond potențialul viitor al regatuluil. E posibil să-i asimilăm povestea simbolică și mitică cu stratificările etajate ale eului freudian: inconștient, conștient și supraconștient.Inconștient:pulsiunile sălbatice existente în Minotaur (parte din regele însuși, sânge din sângele lui), un semizeu care trebuie hrănit păgânește cu sacrificii umane; conștient:hotărârea eroică de a-l înlătura și a-l ține ascuns de știrea lumii (în fond Minotaurul este de sânge regesc, un moștenitor la tron, și cum nu se putea accepta ca urmaș un... nichipercea, atât de asemănător cu stăpânul iadului și nici nu putea fi omorât de către mâna paternă, deoarece ar fi atras alte nenorociri din partea zeilor); supraconștientul este eroul civilizator, Tezeu, erou care îmbină lumina și tragismul, exact ca și Prometeu - dăruitorul focului; el va readuce lumea/ regatul lui Minos la buna rânduială cosmică, înlăturând elementul perturbator, pe Minotaur.