Labirintul identităților

Vezi? E mare lucru,dom'le, să faci o femeie să râdă...Am râs cu lacrimi. Cum să bat o felină care-mi arată așa de 'drăgăstos' colții?! Aș putea visa la o reacție...războinică, dacă aș fi și eu din specia ei...Hm, mă întreb câtă intuiție e în tine în privința asta (fiind arhicunoscut că nepoții lui Adam - nu și nepoatele Evei - nu au ...intuiție) sau dacă a fost o potriveală ipotetică.
Nu știu ce vrei să spui cu șmecheria, n-am încercat niciodată să fentez, să mint și să mă fățărnicesc cu tot dinadinsul și nici să-mi asum identăți false: e prea scurtă viața ca să-mi pierd timpul cu ele...Sigur, asta nu înseamnă că omul e simplu, că nu simte în el porniri duale, antinomice, opuse, că nu este un ghem de contradicții, că ceea ce face azi, ar putea nega mâine. Ce de identități!, dacă ar fi să luăm la socoteală numai faptul că există o distanță între ceea ce crede că este (prima identitate) și ceea ce este în fond (a doua identitate), între cum îl percep ceilalți (a treia identitate) și cum se vede el însuși (a patra identitate). Vezi? poți să te pierzi între atâtea identități, să rătăcești printr-un labirint al identităților, în care nici măcar posesorul nu se descurcă. Imi amintesc că Dedal, creatorul labirintului regelui Minos, unde a fost silit să-l închidă pe Minotaur - fiul lui cel monstruos, era să nu mai găsească nici el drumul spre ieșirea din labirint! Cel mai nostim, de o tristă nostimadă, este că acea identitate a ceea ce ești cu adevărat nu o poți descoperi așa usor, trăsăturile care compun eul profund nu sunt usor de acceptat, de relevat. Sunt, poate, lucruri pe care nici nu le știi, fiindcă nu le-ai pus niciodată la încercare sau pe care, văzându-le în acțiune și văzând ce ravagii ar putea să facă, le ignori, le înăbuși, le închizi într-o culă adâncă (precum regele Minos, rușinându-se de monstruozitatea fiului său, Minotaurul, îngrozit de ceea ce ieșise din el însuși, îl închide în abisul labirintului) și a cărei cheie e de negăsit. Ii invidiez pe cei care par să nu treacă prin nici o cutremurare, nici o frământare de creier și de suflet. Nu degeaba zice una dintre 'fericirile' de pe munte: 'Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăția cerurilor...'
Eu cred că Minotaurul regelui Minos este tocmai parte din acel eu profund pe care regele cretan încearcă să-l îngroape cât mai adânc, îngrozit de repercusiunile a ceea ce ar însemna lăsarea lui la vedere: violență, cruzime, carnagiu, măcel, distrugerea totală a regatului său...Oricum, e pornit pe panta distrugerii, fiindcă își obligă supușii să-i plătescă tribut în tinere vieți omenești, băieți și fete, care reprezintă în fond potențialul viitor al regatuluil. E posibil să-i asimilăm povestea simbolică și mitică cu stratificările etajate ale eului freudian: inconștient, conștient și supraconștient.Inconștient:pulsiunile sălbatice existente în Minotaur (parte din regele însuși, sânge din sângele lui), un semizeu care trebuie hrănit păgânește cu sacrificii umane; conștient:hotărârea eroică de a-l înlătura și a-l ține ascuns de știrea lumii (în fond Minotaurul este de sânge regesc, un moștenitor la tron, și cum nu se putea accepta ca urmaș un... nichipercea, atât de asemănător cu stăpânul iadului și nici nu putea fi omorât de către mâna paternă, deoarece ar fi atras alte nenorociri din partea zeilor); supraconștientul este eroul civilizator, Tezeu, erou care îmbină lumina și tragismul, exact ca și Prometeu - dăruitorul focului; el va readuce lumea/ regatul lui Minos la buna rânduială cosmică, înlăturând elementul perturbator, pe Minotaur.