Capete de baiat

 

Cum poți vedea frumusețea într-o înfățișare în care trăsăturile sunt nedefinite, neclare, ambigui, cum ar fi, de exemplu, chipul unui bebeluș? Stiu, se spune că toți bebelușii sunt frumoși, dar, iertați-mă eu (și alții) am întâlnit micuți care se încadrau foarte bine în opusul ei, al frumuseții. Mai e ceva: dinspre empatia și simpatia maternă, bebelușul tău se cere iubit, drăgălit, și răsfățat cu epitete încurajatoare și pozitive. Dinspre partea tatălui, faptele sunt discutabile: la ei n-am văzut instinct (biologic) decât pentru depunerea într-un 'cuib' sigur a 'șerpișorilor cu codiță'...Rareori să se lege între ei și progenitură o relație caldă bazată pe implicare afectivă, socială, ludică și educativă...In majoritatea cazurilor sunt paraleli cu ea, cu progenitura, motivând lipsa de timp și înămolirea în servituțile unei slujbe fără odihnă și vampirizante.La ei nu răsună nimic în inimă, ci doar în stomac. Odată încheiat 'aratul' și 'semănatul' li se pare că nu mai au ce face, trebuie să treacă în neființă, ca masculii speciei tarantulelor...
Mai sunt și din cei care văd urâțenia la progenituri, dar pe motivul încurajării lor pozitive, o ignoră voit și îi susțin până-n pânzele albe. Alții, deși progeniturile n-au nimic defectuos și nici vreun handicap evident, îi tocănesc mărunt pe o scârțâială de disc stricat cu tot felul de epitete descurajante și sarcastice...dintre care cele două mai 'ușurele' ar fi 'prost' și 'urât'. Si așa bietul copil, n-are nici măcar cea mai vagă idee că este mai mult decât acceptabil ca înfățișare, crede despre sine că este un al doilea quasimodo...Am văzut oameni frumoși care se credeau urâți și invers: oameni urâți (mai ales bărbați) care se credeau rupți din soare.
Dar cu bebelusii ce facem? Cum îi creștem pe copiii noștri? Cu ideea că sunt țandură de os sfânt sau că put ca o hazna de sub talpa iadului?