Ochelarii, bată-i vina!

Nu știu de ce, cei mai mulți oameni se gândesc văzând un purtător de ochelari la munca intelectuală care se ascunde dincolo de ei. Puținora le trece prin cap că ei, ochelarii, pot fi și un handicap în calea afirmării...unui pasionat cititor, adică e posbil ca acea persoană să se fi născut cu o vedere slabă și să fi avut nevoie de ochelari tocmai pentru a putea vedea și învăța ceea ce altora le era simplu ca floarea pusă după ureche...Așadar, în acest al doilea caz, ochelarii nu sunt o marcă a muncii intelectuale, ci, dimpotrivă, este un semn de alarmă, un index demistificator desfășurat înspre persoana purtătoare...
In primul caz, se presupune că, de atât citit și învățat, omul și-a slăbit vederea, și-a stricat ochii buni, căpătați din naștere, și acum și-a pus un instrument ajutător, ca o prelungire a capacității ochilor de a vedea. De unde și vorba aceea populară că cine citește/ învață prea mult se tâmpește... De fapt, își strică...'naturelul'.
Natural fiind ceea ce este 'înnăscut' (după o etimologie realizată de Solomon Marcus, la care subscriu), iar cartea/ învățatul falsifică, ar denatura acest natural, l-ar artificializa, mai ales atunci când ceea ce se acumulează în materie de cultură/ artă nu este bine asimilat. De aici și critica făcută prețioșilor (vezi Les precieuses ridicules a lui Moliere), care sunt niște... ipohondri ai educației, imaginându-și că au acces la tainele marii culturi și autenticei educații, că le-au înțeles pe deplin, când, în realitate, n-au priceput nimic și i-au distorsionat mesajul, diminuându-l în conținut, ca să încapă într-o tărtăcuță în care nu arde nici o flacără meditativă. De aceea, prețioșii ăștia sunt niște...papagali: repetă conținuturi (prost) memorate, iar rezultatele nu pot fi decât comice...

Blogger Buzz: Multiple-size Embedded Presentations from Google Docs

Blogger Buzz: Multiple-size Embedded Presentations from Google Docs

Lucrez acum la un document de prezentare în Power Point și sper să vi-l pot arăta curând.

meditații: Capete de baiat

href="http://meditatiiromanafranceza.blogspot.com/2009/06/capete-de-baiat.html">meditații: Capete de baiat

Capete de baiat

 

Cum poți vedea frumusețea într-o înfățișare în care trăsăturile sunt nedefinite, neclare, ambigui, cum ar fi, de exemplu, chipul unui bebeluș? Stiu, se spune că toți bebelușii sunt frumoși, dar, iertați-mă eu (și alții) am întâlnit micuți care se încadrau foarte bine în opusul ei, al frumuseții. Mai e ceva: dinspre empatia și simpatia maternă, bebelușul tău se cere iubit, drăgălit, și răsfățat cu epitete încurajatoare și pozitive. Dinspre partea tatălui, faptele sunt discutabile: la ei n-am văzut instinct (biologic) decât pentru depunerea într-un 'cuib' sigur a 'șerpișorilor cu codiță'...Rareori să se lege între ei și progenitură o relație caldă bazată pe implicare afectivă, socială, ludică și educativă...In majoritatea cazurilor sunt paraleli cu ea, cu progenitura, motivând lipsa de timp și înămolirea în servituțile unei slujbe fără odihnă și vampirizante.La ei nu răsună nimic în inimă, ci doar în stomac. Odată încheiat 'aratul' și 'semănatul' li se pare că nu mai au ce face, trebuie să treacă în neființă, ca masculii speciei tarantulelor...
Mai sunt și din cei care văd urâțenia la progenituri, dar pe motivul încurajării lor pozitive, o ignoră voit și îi susțin până-n pânzele albe. Alții, deși progeniturile n-au nimic defectuos și nici vreun handicap evident, îi tocănesc mărunt pe o scârțâială de disc stricat cu tot felul de epitete descurajante și sarcastice...dintre care cele două mai 'ușurele' ar fi 'prost' și 'urât'. Si așa bietul copil, n-are nici măcar cea mai vagă idee că este mai mult decât acceptabil ca înfățișare, crede despre sine că este un al doilea quasimodo...Am văzut oameni frumoși care se credeau urâți și invers: oameni urâți (mai ales bărbați) care se credeau rupți din soare.
Dar cu bebelusii ce facem? Cum îi creștem pe copiii noștri? Cu ideea că sunt țandură de os sfânt sau că put ca o hazna de sub talpa iadului?

Frumusețea femeilor

Vezi, ai pus o problemă de mentalitate în schimbare...Dacă în urmă cu cinci sute de ani nu conta dacă femeia este frumoasă, atât timp cât se căsătoreau averile sau se ridica ori se menținea doar poziția socială a bărbatului, putea să fie urâtă ca dracul și să ofteze după invizibilul ei soț, că tot nu stăteau împreună...decât o noapte sau poate o săptămână într-o viață...Dacă cei doi trăiau în sărăcie, la marginea burgurilor sau colindau cu șatra drumurile prăfuite dintre un sat și altul, atunci nu conta decât tot așa, să aibă o brumă de venit (un cal, o vacă, o capră...era bună și o colibă) și să aibă mai ales două brațe zdravene de muncă ca ale unui Hercule, fără răsplata finală a eroului, rezistență în fața privațiunilor (zile în care doar muncești ca un bou de la primul cântat al cocoșilor) și capacitatea de a face copii sănătoși, apți...tot de muncă nesfârșită și încă din fragedă copilărie. Stiai că în vremurile Evului Mediu un copil nu conta nici cât o muscă, mai ales dacă era de sex feminin, și dacă se îmbolnăvea nimeni nu se zorea în jurul lui, ca acum, ca să-l vadă ce are? La primul semn că nu mai respiră era îngropat: în felul ăsta prea puțini copii treceau de un an. (Citește în acest sens: Francoise Dolto, o vestită pediatră, revoluționară prin felul de a aplica tehnicile terapeutice la copii și la cupluri cu probleme).
Ei, bine, averea a ajuns să nu mai conteze, în momentul în care oamenii au realizat că a avea frumusețea în posesie era un capital în sine. Unii soți, mai cinici, o fructificau pentru a face carieră, punându-și nevasta, frumoasă coz și plină de nuri să înduplece deciziile unui șef obtuz sau ale unui ministru bătrăior și concupiscent, care ar fi 'gustat' ceva prospătură din când în când. (Citește în acest sens: schițele lui Caragiale și nuvelele lui Cehov, scriitori realiști și satirici). De fapt, secolul al XIX (romantic și realist) a adus această radicală schimbare: frumusețea biologică (a femeii sau a bărbatului) este un dar divin, ceresc, dar și o damnare, fiindcă toți frumoșii o sfârșeau prost, tragic: o femeile sărace și frumoase ajungeau în casele cu felinar roșu, iar bărbații săraci și arătoși slujeau poftele libidinale ale unui marchiz sau conte marcați de gută și alte boli inavuabile. Desigur că bărbații aveau mai multe șanse de ajunge undeva, săraci și frumoși fiind. Si iarăși îți dau câteva exemple din literatură: Rastignac al lui Balzac, Bel Ami al lui Maupassant, Julien Sorel al lui Stendhal - toți scriitori realiști cu accente romantice. Apoi mai era și situația în care bărbați răzbătători, cu situație și avere, câștigată pe căi dubioase, foști arendași de moșie sau vătafi de curte al vreunui boier scăpătat, își doreau să intre în protipendadă și n-aveau cum decât printr-o căsătorie cu fiica/ nepoata vreunui nobil ajuns în sărăcie. Vezi: Tănase Scatiu al lui Duiliu Zamfirescu.
Si, dintr-o dată, femeile s-au trezit (mă rog, se treziseră ele mai demult, dar șansele de afirmare erau puține cât timp erau excluse de la sufragiul universal), mai aproape de zilele noastre, că nu mai vor să fie considerate doar obiecte frumoase și exploatate ca atare sau luate drept ființe marginale fără minte și fără nici un talent, cu atât mai abitir cu cât, deseori, intrau, prin căsătorie, pe mâna unor brute a căror unice 'virtuți' era băutura regulată și regulatul cu bătaia.
Ca să acceadă la statutul de ființe, de la cel de obiect, a trebuit să se lupte pentru a fi trimise și susținute la școală sau, pur și simplu, să fugă de acasă împlinindu-și vocația cu mari greutăți. Vezi cazul, mai vestit, al lui Marie Sklodowska-Curie. Si la noi sunt din acestea, dar mai puțin vestite. M-am întrebat întotdeauna cu multă uimire cum dumnezeu a făcut, de pildă, Hortensia Papadat-Bengescu, căsătorită de tânără cu un magistrat, bătrânuț și limitat (în percepția socială a rolului femeilor), ca, la patruzeci de ani, având deja patru copiii, să se apuce de scris!!! Si să scrie romane care constituie, pentru perioada anilor '30, modele narative de analiză psihologică! Poate că nu-ți poți imagina cât de greu este să crești și să educi un singur copil, darmite patru!!! Si n-ai timp de nimic nici cu unul...Iar pentru scris ai nevoie de reflecție, de solitudine și de izolare într-un colț numai al tău, unde să nu te deranjeze nimeni și nimic.
Așa că, modul tău de a percepe femininul, că frumusețea nu -ți mai ajunge dacă nu e însoțită de vreun talent, de deșteptăciune, de cultură și de sensibilitate, e tributară noilor schimbări. Dar poți recunoaște, nu e nici o rușine, că situația ideală: și frumusețe și inteligență și pregătire profesională, te-ar atrage infinit mai mult și mulțumi pe deplin...
Fără să bagatelizez deloc, eu vorbeam, anterior, doar de faptul că frumusețea este echivalentul (pentru cei care trăiesc la nivel biologic sau cum ar spune un pamfletar de la noi: 'trăiesc doar pentru mațe și latrină') sau indicele unei sănătăți biologice. Gândește-te numai puțin! O față albă și rozalie ca piersica sau una acoperită de acnee (semn al unor dezordini hormonale)? O privire clară și directă, cu irișii limpezi, sau niște ochi micșorați de miopie și cu firișoare vinete în albul lor? Un păr des și mătăsos sau un păr rarit și căzut (poate din pricina unor suferințe psihice)? O statură altetică și felină sau un butoi ambulant de grăsime?
Mai continuu?
Fa-te indispensabil: aptitudini cu care bati criza

Aferim efendi!

Să vedem:
Raiul și iadul sunt mituri precreștine, ale unor locuri imaginare(undeva - în cer și undeva - sub pământ) puse în relație duală și antinomică. De zici 'Rai' și îl arăți că ar fi pe undeva, pe acolo, atunci vine și 'Iadul' pe buzele tale și îl plasezi și pe acesta în opoziție cu primul. Nu știu dacă mă pot face înțeleasă. Am considerat multă vreme universul nostru ca fiind structurat dual (vezi 'Gnozele dualiste ale Occidentului' de Ioan Petru Culianu), pe baza unor perechi pe care noi, oamenii, le punem în relație de opoziție: binele - răul, frumosul-urâtul, raiul-iadul, înțeles-neînțeles, vizibil-invizibil etc Toate aceste relații definesc raporturile noastre cu existența (ontologia), cu modul de ființare a Omului, cu morala (problema Binelui și a Răului), cu religia (există sau nu Ființa care a generat Lumea și pe Om inclusiv), cu natura cunoașterii (gnoseologia: putem sau nu cunoaște cu adevărat ceea ce se află în realitatea noastră imediată) ...
Am făcut paranteza asta ca să îți răspund la: 'nimeni nu s-a întors din rai sau din iad, ca să ne spună că există'. Eu nu am socotit cei doi termeni în sens religios (așa cum ai făcut-o tu, altfel nu ar avea înțeles afirmația ta, care e deja un loc comun al gândirii eretice), ci în sensul mai larg de 'perioade fericite' și 'diabolic de nenorocite' din viața noastră. Cred că, uneori, copilăria poate fi asimilată 'raiului', un timp al jocului, al poveștilor magice, al credinței în existența fără de moarte și în veșnicia lucrurilor și ființelor, al bucuriei perpetue de a descoperi noutatea și al mirărilor nesfârșite în fața unei sopârle ce se prăjește la soare...Iar 'iadul' începe, cumva, când devii adult, când trebuie să te lupți, chiar dacă știi că pierzi, când te bântuie coșmaruri și vise urâte despre finitudinea condiției umane, când te îmbolnăvești și vezi că nu mai ai chef de viață, devii depresiv și orice lumină de afară te umple de deprimare și de disperare; când ești înlăturat/ măturat de undeva unde făceai treabă bună și unde un șef obtuz și despotic ce se crede buricul pământului îți face continuu mizerii, cu toate că valoarea ta e evidentă pentru amărâta lui firmă...
Scuze, sper că nu te-am plictisit.

Un copil sau o carte?

Ziceam undeva, făcând o analiză, că destinul femeii s-a schimbat...Ea nu mai face copii, ci face...cărți. Nu, nu e bine. Trebuie să facă și copii și cărți. Relația să fie cumulativă, nu disjunctivă. De ce să se excludă: ori copil... ori carte. De ce să nu se accepte reciproc, să se accomodeze unul cu altul (copilul și cartea)? Un destin natural ('înnăscut', cum zicea Solomon Marcus) și un destin cultural (de creație artificială, adăugată, virtuală, peste ceea ce există deja în realitate) imbricate, ca degetele de la cele două mâini împreunate meditativ sub bărbie: stânga peste dreapta (dacă predomină rațiunea și logica).

La mine e invers: e dreapta peste stânga, ceea ce înseamnă că nu mă am bine cu logica, cu matematica, cu rațiunea, ci mai curând sunt o fire creativă, artistică. N-o spun drept laudă, chiar mă doare că nu mă pot folosi atât de lesne de logică, iar când dau vreun test de logică, sunt sigură că o să-l pic, căci nu înțeleg nimic când citesc vreun enunț care cuprinde cifre, mărimi, procente, volume. Enunțul îmi intră prin ochi și-mi iese prin spate, prin urechi, trece ca o adiere ușoară, abia îl simt conștient; conștiința mea nu-l înregistrează. Chiar dacă buchisesc enunțul și-o iau încet, băbește, pe degete, ajungând în cele din urmă la un oarecare rezultat care mi se pare evident, tot nu e rezultatul bun. Rezultatul bun e întotdeauna la mii de leghe distanță de al meu, încât, înciudată cum sunt, nici nu-mi mai bat capul să aflu cum dumnezeu s-a ajuns la el, rezultatul ăla atât de diferit!

Să revin, însă, la oile mele: la destinul femeii secolului XXI.

Deschid reviste și peste tot văd articole despre femei de succes care îmbină strălucit cariera (femei de afaceri, cadre universitare, 'politiciene', 'ministrese' etc) cu împlinirea destinului de...'reproducătoare', 'genitoare', 'mamă'. Asta văd, citesc, în reviste, pe internet. In realitatea mea, de îngeriță de la începutul secolului XXI, nu am întâlnit astfel de fericite cazuri. Cunosc doar cazuri de șefe ajunse, la cincizeci de ani, poziție socială excelentă, remunerație mărișoară, fără copil, fără soț, fără iubit, fără cățel, fără purcel, cu case multe și conturi grase în diferite bănci. Are față pergamentoasă, ridată, cu pielea curgând peste tot, ca un aluat ieșind din copaie, cearcăne atât de negre de-ai zice c-au rămas numai găvanele ochilor, pe care-i rotește orbi peste angajați/ mai ales peste angajate. Are ce are cu elementul feminin din subordine! Mai ales cu acele tinere (cu mult mai tinere decât ea-însăși) care au decis să devină mame și-și afișează mândru burțile umflate, că, deh, n-ai cum să ascunzi o sarcină de la 4 luni în sus, oricât ai fi de rotunjoară în mod natural și oricât ar fi de acoperitoare rochiile de sarcină. Că la una slabă se vede numaidecât! Pe graviduțe le încarcă mai mult decât pot duce, le cere sarcini (de serviciu) suplimentare (deși sunt de competența ei, a Măriei sale Domnița Sefă, să le rezolve), și le ține cam tot timpul discursuri urlate, pe fondul unor răgete răgușite, în care esențialul (nespus, dar subînțeles) este: 'V-ați distrat făcând sex cu soțul cu nesoțul, în timp ce eu muream de plictis pe vreo pagină anostă cu calcule și planuri strategice, acum vă scot eu pe nas distracția!' De auzit, se aude, pe un ton de comandă și falsă căinare: 'Nu mă interesează (că vrea, de pildă, să meargă la ecografie, că are programare la ginecolog, sau că pur și simplu nu se simte bine, are grețuri), e un ordin de serviciu, împăcați cum știti familia și profesiunea. Dacă nu, renunțati la una din ele!'

Eul profund și eul social

Nu știu cum se face că mă învârt aproape în jurul acelorași lucruri, ca o pisică în jurul cozii. Deh, de-aia se numesc obsesii. Am impresia că ele sunt ca un fel de repere ordonatoare în haosul dinlăuntrul nostru. Una dintre obsesii este...adevărul.
Toată lumea aleargă după adevăr și puțini îl suportă, motivând că sinceritatea zicerii lui ar friza de multe ori brutalitatea gratuită. Adică să-l zici din sadism, numai de plăcerea de a lovi și de a vedea reacția la lovire a bietei victime.
Ei, bine, la un așa titlu de blog, se pune chestiunea curajului exhibării eului intim sau eului profund, cum ar zice Proust. El face distincția, devenită loc comun, între vizibilitatea eului social sau public și ascunderea eului profund, intim. Așadar, dragi locuitori ai blogosferei, cât adevăr există în rândurile/ gândurile afișate astfel, la îndemâna oricui, pe străzile suspendate ale lumii virtuale? Cum ne delimităm și definim, dacă nu suntem siguri (într-un procent suficient pentru a îndrăzni să calci pe o pernă de aer) că putem alege grâul de neghină. Evident intervine și o chestiune de morală, pe lângă cea de cunoaștere: vrem să putem alege între bine și rău, între ceea ce este fals și adevărat. Cu ajutorul cărei metode facem selecția? Sau nu are importanță, fiindcă de-acum tot atâtea viziuni personale (ceea ce vrea să zică mai mult sau mai puțin fictive) sunt acceptabile ca felii veridice de realitate?
Zice cineva (nu mai spun cine, oricum persoană însemnată și încă trăitoare, iar dacă l-ați citit știți la cine mă refer) că noi, românii, ținem de o cultură a pudorii, când este vorba de a comunica în scris, de discursul scriptural, despre propriile noastre trăiri, amintiri, memorii. De cum trecem pragul spre vorbire, spre discursul oral, atunci ne bălăcărim și ne scăldăm prin toate zoaiele unor ziceri ultragiante, ofensatoare, scatologice, cu o sfântă mare nerușinare, ca la ușa cortului. Ce vreau să spun cu această trimitere livrescă? Doar că, oricât ne-am dori de sinceri și de direcți, acționează din umbră această cenzură identitară culturală.

Ah, filosofia

Nu stiu câți dintre noi au timp să rezolve ambiguitățile, dar citeam, de curând, că metafora, un trop (ca și ceilalți tropi, de fapt) al comunicării echivoce, poate fi folosită ca model filosofic și epistemologic (de cunoaștere științifică a realității în care trăim). Ea are valoare euristică, adică te face să descoperi lucruri ascunse, invizibile, și te provoacă la meditație, la faptul de a găsi asocieri și legături neașteptate între lucruri...Să dau un exemplu. Intr-o poezie (căci unde putem întâlni mai des metaforele?) spaniolă, comentată de criticul Damaso Alonso, un poet comparase părul iubitei cu meandrele unui râu. 'Ce mare scofală', veți zice, 'că și al nostru Coșbuc are o metaforă asemănătoare - Pe umeri pletele-i curg râu/ Mlădie ca un spic de grâu ...' Ei, bine, deși pare o variație pe aceeași temă, poetul spaniol găsise că părul iubitei e ca albia unui râu, sinuos în grosime și lungime. El nu compară părul cu conținutul, ci cu recipientul. O diferență mai mult decât interesantă, deoarce schimbă total relația de raportare la feminin, nu-i așa? De unde, părul era un conținut atașat cuiva (părul = apa râului), el devine o formă vidă care atrage pentru a fi umplută, este o formă goală care-și atrage materia. Vă amintiți ce spunea Aristotel despre principiul formei și al materiei? Pe scurt, ca să nu mă lungesc prea mult: materia este un principiu pasiv, feminin, iar forma un principiu activ, masculin. De fapt, este o metaforă (a secolului XX) care ne îndrumă spre anumite schimbări în mentalitatea societății post-industriale: femininul a devenit principiu activ și, mai mult decât atât, a preluat controlul, este hegemonic. Mă contrazice cineva?

Unde citeam despre valoarea euristică a metaforei? Ei, bine, e vorba de Solomon Marcus, celebru pentru lucrarea sa 'Lingvistica matematică' și pentru faptul că s-a gândit să pună în relație două domenii ale știintelor omului: arta (literară, mai ales) și matematica. Cartea se numește 'Invenție și descoperire'

Ambiguitate și claritate

Ce greu e să găsești un titlu potrivit! Un titlu care să se conformeze câtorva criterii esențiale, unul dintre acestea fiind principiul jurnalistic, al seducției prin impact sau cum se zice, în retorică, captatio benevolentiae. Inițial, am dorit să fac din acest blog un spațiu al meditațiilor, în sensul școlăresc al termenului, pentru orice elev (de gimnaziu sau de liceu) sau student (de la filologie) care (neavând timp de meditații și nici bani) ar fi avut ceva nelămuriri (la limba și literatura română și, respectiv, la limba și literatura franceză, domenii unde, zic eu, mă pricep bine de tot, dar sigur că mai este loc și pentru mai mult și pentru și mai bine) și ar fi vrut să aibă pe cine să întrebe...Mi-am dat seama că e posibil ca navigarea pe internet, pentru categoriile enumerate mai sus, să aibă alte scopuri, decât cele ale lărgirii spațiului de școlarizare. Si, după multă potriveală și câcâială, m-am oprit la un titlu mai scurt și mai ambiguu. Polisemia lui include și un al doilea sens: introspecție, reflecție, căutări în sinele propriu și, de ce nu, în sinele celorlați, în măsura în care ne ajută să ne definim și să ne evaluăm. Mda...Un fel de căutare a adevărului personal. Cam filosofic? Mă rog.

Dar, până la urmă, ne izbim cu toții de filosofie, că vrem sau nu vrem. Numai faptul de a ne gândi ce ne așteaptă în viață sau ce trebuie să facem la un moment dat când ne confruntăm cu dificultăți de opțiune și alegere profesională...este filosofie. 'Nici pomeneală', mă va contrazice cineva. Asta e doar filosofeală și nicidecum 'FILOSOFIE'. Să nu confundăm adevărurile individuale cu marile adevăruri ale umanității, emanate din capetele a mari gânditori. Parcă acei mari gânditori nu și-au pus aceleași întrebări simple într-un moment de restriște... Si cum mă poate încălzi pe mine un mare adevăr, atât timp cât nu mă pot uita decât după adevărul meu, personal? Oare visez ori e o impresie prea fulgurantă, dacă mă gândesc că toate marile adevăruri sunt alcătuite din cele mai mici, nu la modul sumativ sau cumulativ, ca o mulțime mai mică înglobată într-una mai mare după criteriul analogiei, ci la modul hologramic (sic!).