Ochelarii, bată-i vina!

Nu știu de ce, cei mai mulți oameni se gândesc văzând un purtător de ochelari la munca intelectuală care se ascunde dincolo de ei. Puținora le trece prin cap că ei, ochelarii, pot fi și un handicap în calea afirmării...unui pasionat cititor, adică e posbil ca acea persoană să se fi născut cu o vedere slabă și să fi avut nevoie de ochelari tocmai pentru a putea vedea și învăța ceea ce altora le era simplu ca floarea pusă după ureche...Așadar, în acest al doilea caz, ochelarii nu sunt o marcă a muncii intelectuale, ci, dimpotrivă, este un semn de alarmă, un index demistificator desfășurat înspre persoana purtătoare...
In primul caz, se presupune că, de atât citit și învățat, omul și-a slăbit vederea, și-a stricat ochii buni, căpătați din naștere, și acum și-a pus un instrument ajutător, ca o prelungire a capacității ochilor de a vedea. De unde și vorba aceea populară că cine citește/ învață prea mult se tâmpește... De fapt, își strică...'naturelul'.
Natural fiind ceea ce este 'înnăscut' (după o etimologie realizată de Solomon Marcus, la care subscriu), iar cartea/ învățatul falsifică, ar denatura acest natural, l-ar artificializa, mai ales atunci când ceea ce se acumulează în materie de cultură/ artă nu este bine asimilat. De aici și critica făcută prețioșilor (vezi Les precieuses ridicules a lui Moliere), care sunt niște... ipohondri ai educației, imaginându-și că au acces la tainele marii culturi și autenticei educații, că le-au înțeles pe deplin, când, în realitate, n-au priceput nimic și i-au distorsionat mesajul, diminuându-l în conținut, ca să încapă într-o tărtăcuță în care nu arde nici o flacără meditativă. De aceea, prețioșii ăștia sunt niște...papagali: repetă conținuturi (prost) memorate, iar rezultatele nu pot fi decât comice...