Zile albe, zile negre

Iată un fragment de scrisoare despre relațiile matrimoniale, care mi-a plăcut mult și pe care o public cu acordul autorului/ autoarei.

'Draga mea,
Ți-am citit povestirea dis-de-dimineață și drept să-ți spun m-am prăpădit de râs. Scuză-mă, dar ai un stil umoristic de a scrie, de nu poți să stai serios și încruntat până la capăt, oricât ai încerca, iese un fel de struțocămilă a grimaselor: cu o jumătate de față răzând și cu cealaltă tensionată de efortul de a sta serios.
Când ți-am citit istorisirea aveam impresia că descriai pe cineva de lângă mine, respectiv pe R2, așa că până la urmă nu mai știam pe cine portretizezi atât de autentic pe I. sau pe iresponsabilul crizat de lângă mine, pe sconcsul veșnic adolescent, care cum își scoate pantofii umple camera de miasme otrăvitoare, irespirabile, care se spală rarisim, fie vară, fie iarnă, de frică să nu răcească, dar îi place să se dea cu apă de toaletă scumpă, ca să miroase frumos pe stradă (pentru altele, că, pentru mine, pute...).

Ai procedat bine, desigur. N-a vrut să se murdărească, de nu te-a ajutat să strângi apa cu prosoapele, din mica inundație provocată în debara de mașina ta de spălat. Sau a considerat că e sub demnitatea lui bărbătească să dea o mână de ajutor în treburi care țin de 'priceperea' feminină.

Și eu pățesc la fel în perioade de stres, de necesitate, de criză. Eu trebuie să mă însărcinez cu rezolvarea și găsirea unei soluții viabile, iar el se însărcinează urletele, reproșurile (care cad ca niște bolovani pe cap și în stomac) și neaderarea la o mână de ajutor, tocmai când îți țâțâie mai tare fundul după așa ceva...Pe scurt, te lasă baltă. Iar tu, neică, ocupă-te. În plus, după terminarea treburilor, crizei sau necesității, îmi declară cu maximă inoncență: 'Tu n-ai făcut nimic, numai ai stat. Eu am rezolvat totul.' Să nu-ți vină să-i sfărâmi capul ca la șarpele ăla care-ți iese-n cale cu intenții clare?

Bărbații nu-s buni decât la două lucruri și uneori nici la acelea: la slujbă și la futai. Iartă-mi expresia neaoșă, dar asta-i realitatea.
Pe deasupra, dacă nu le iese a doua treabă, trebuie să nu-i demoralizezi sau sa le zici ceva în față despre 'nema putirință', ci, dimpotrivă, să le ridici în slăvi onoarea pe care ți-au făcut-o că s-au pus călare și că li s-a înțepenit câteva secunde falusul unde trebuie, când nu îl pun într-o gaură mai jos sau una mult mai sus.

Trebuie să inversăm datele ecuației familiei la acest nou început de secol, datele ecuației antinomice între 'tare și slab', 'esențial și neînsemnat', 'hărnicie și parazitism', 'procreere și educație' etc Mi se pare că în lumea animală, cu foarte puține excepții monogame (pinguinii, papagalii Ara și o specie mai ciudată de rozătoare asemănătoare șobolanului), tot femelele sunt cele mai tari și ele se ocupă de tot ce trebuie, după însămânțare, pentru perpetuarea viitorului biologic al familiei respective. Ba, după cum știi, la alte specii, la călugariță sau la tarantulă, femela elimină un parazit inutil, mâncându-l, după o prealabilă fezandare în cocon, sau retezându-i capul, iar ei, masculii acelor specii, se și pregătesc pentru un astfel de destin, de samurai ai sexului.

Dacă înțelegi asta, atunci nici destinul omului care face parte din lumea vie, nu este stăpânul ei ca în greșita viziune antropocentristă, omul acest animal ciudat - la jumătate distanță între subzistență biologică și transgresare spirituală - nu este, deci, nici destinul lui cu mult diferit de ceea ce se petrece în regnul animal'.
Ei, cum vi se pare? Do new comments, please!