Responsabil, responsabilitate

Să te înscrii într-o rețea literară și chiar să-ti faci un blog (ba, uneori, chiar mai multe!) în care să-i vrăjești sau, cel puțin, să încerci (nu se vede chiar imediat dacă și izbutești) pe ceilalți cu nălucirile mintii tale, cu luciditatea percepției realului sau cu dorințele-ți ascunse, implică, după mine, o uriașă responsabilitate. Dar grosul blogerilor nu vor fi de acord cu mine: lor li se rupe-n călcâi de faptul că a scrie te definește, îți trasează un profil psihologic sau că te reconstituie din bucăți, întocmai unui joc de puzzle. Ei caută, și nu o spun ca o condamnare sau un reproș, profitul comercial. Asta e, s-o recunoaștem! Nimeni nu-și pierde vremea în virtual de dragul artei și de dragul rătăcirilor nesfârșite pe autostrăzile îmbârligate, superstratificate și ultraramnificate ale societăților virtuale, dacă n-are în cap și o strategie comercială. Hainele îmbrăcate de diferitele pagini sunt din ce în ce mai atrăgătoare și mai "lipicioase" (întocmai cum ar avea lipici plantele carnivore pentru musculițele naive ce-i bâzâie prin apropiere). Așadar, care era ideea reponsabilității? E vorba de a fi responsabil pentru corectitudinea și frumusețea a ceea ce scrii. Știu! Ne grăbim, vrem să punem pe picioare cât mai repede afacerea, vrem să adăugăm cât mai mult material, ca să nu moară blogul sau situl și să ne păstram conectați cu eventualii noștri cititori. Aici, ca și în activitățile tradiționale ale scriitorilor, ale autorilor de toată mâna și, inclusiv, ale profesorilor universitari - mulți dintre ei fiind scriitori de valoare, nu numai șoareci de bibliotecă - (ce trebuie să aibă în spatele lor groase,solide, originale și inteligente tomuri de cercetare, ca să-și dovedească...existența) se potrivește atât de bine, ca pantoful comod și purtat cu plăcere, lozinca pe care am aflat-o de la Matei Călinescu (universitarul anglofon de origine română cu multcitatul studiu "Five faces of modernity"): "PUBLISH OR PERISH". Ființa vie a literatorului suflă și răsufla în ritmul (lent, agitat, molcom sau tulburător) al scrierilor sale. Parca îi văd pieptul, de la distanta asta, și cutia toracică care se ridică sau coboară exact ca mișcarea valurilor marine. Dar, iertati-mă, când deschid un sit, la care ajung mereu din întamplare, și dau peste o greșeala de limbă tocmai pe pagina de prezentare, ce pot crede? Ce aș putea să cred? Grabă? Neatenție? Neștiinta? Lipsă de profesionalism? Asta mă îndeamnă să punctez: într-o lume a concurenței acerbe numai profesioniștii și pasionații rezistă. Restul sucombă de la sine. Ii fac sa sucombe nu numai greșelile (gramaticale), ci și anodinitatea ideilor. Dar începe sa devina interesant, când paginile pe care le întretii, te domină, te acaparează, îți sug la propriu timpul de viață, ca în vechile povești de odinioară cu oameni demonizați și posedați de aparițiile fantasmagorice ale succubilor. Unde e adevărata viață? Aici, în virtual sau acolo în hulitul real, de care, vai, nu putem scăpa și pe care-l copiem până la suprasaturație? Realul se mută în Imaginar, în Virtual? Posedații/ pasionații simt că lumea posibilului, a dorințelor împlinite virtual, unde se întâlnesc cu închipuirile minții lor este mai reală ca orice Real.