Despre dreptate

Știți fraza obișnuită pe care o spunem când ne enervăm pe interlocutorul nostru și rămânem fără argumente: N-ai dreptate! Eu am dreptate! Pleacă de aici, n-ai deloc dreptate !

Citind Gândirea captivă a lui Czeslaw Milosz (scriitor american de origine poloneză), mi-a atras atenția următoarea cugetare umoristică, pusă în exerga studiului său, cugetare referitoare la valoarea de adevăr pe care o include ideea de dreptate. Vreau să vi-o împărtășesc:

Doi inși se ceartă și unul are exact 55% dreptate, atunci e foarte bine și n-are rost să ne mai ciondănim. Dar dacă are dreptate 60%? E minunat, e o mare fericire și n-are decât să-i mulțumească bunului Dumnezeu. Dar ce putem spune de 75%? Oamenii înțelepți spun că acest lucru stârnește serioase bănuieli. Ei, dar despre 100%? Cel care spune că are dreptate 100% este un impulsiv oribil, un tâlhar îngrozitor, cel mai mare derbedeu.

Cum să furi căciula unui agnostic

Nu știu cum s-ar simți cineva, stăpân pe domeniul lui,cunoscător al dedesubturilor, traseelor, colțurilor, capcanelor și sertărașelor cu surprize, atras într-o discuție contradictorie cu oarecine, novice, venind dinspre marginea domeniului respectiv de cunoaștere, ce a mirosit și el (acest neofit) pe ici pe colo câteva felii și simte avântul și imprudența ignoranței în a-și da cu părerea în fața celui cunoscător; dar pe mine mă umflă râsul. In fond, dacă stau să mă gândesc bine, un novice este încurajat să se exprime și privit cu o bunăvoință condescentă. Lui nici măcar nu-i trece prin cap că se măsoară cu un...munte și că ocupă, modest, poziția unui rozător (ca dimensiune), care privește cunoașterea ca pe un cașcaval de ros: atât cât intră în burtică, scuzați!, în creieruț - e suficient pentru a i se umfla sinele plin de importanța de a se fi împărtășit din tainele inițiaților. De aici de fapt, au provenit și prețioasele (domnișoarele și doamnele îndopate cu romanțuri de proastă calitate, care le făceau să literaturizeze viața de așa manieră, încât erau convinse că tot ce nu se petrece după tipicul romanțului, ca-n ficțiune, nu este demn de luat în seamă) și, de ce nu, prețioșii (de obicei, selectați din categoria spițerilor și medicilor calpi, obișnuiți doar să ia sânge pacientului și să-i facă o clismă) ridiculizați prin piesele de comedie clasice. Genul falsului cunoscător ce-și dă aere și folosește un limbaj greu de înțeles de majoritatea,un jargon îmbâcsit de neologisme și de cuvinte străine, tocmai pentru a se detașa net de masa populară și a fi socotit original și distins, un zeu descins printre oameni. Se uită prea adesea că adevăratul zeu are o înfățișare modestă și nu strălucește în toată splendoarea puterii sale, de vreme ce ea nu ar putea fi percepută, simțită, de omul de rând fără ca acesta să cadă fulgerat. Mitul lui Jupiter și al lui Selene are tocmai acest înțeles profund: cunoașterea integrală nu este posibliă, ea trebuie relevată pe porțiuni și bucățele, potrivite vârstei celui ce va fi inițiat. Asemeni lui Selene, care și-a rugat iubitul de spiță divină să i se arate sub înfățiarea lui de mai mare al zeilor, novicele este împietrit, ars, nimicit de vastiatea și imposibilitatea cuprinderii a ceea ce pare că vede.
Zeul reprezintă cunoașterea totală, atât în spațiu cât și în timp.
Omul are acces doar la o feliuță, prizărită, de cunoaștere.
De aceea, s-ar părea că omul nu poate fi decât agnostic.
Cunoașterea totală, culegerea sub bolta unei singure frunți gânditoare a tuturor cunoștințelor vremii lui și de până la el, dacă a fost posibilă cândva (când încă se mai accepta ideea genialității omenești), nu se mai poate pune în discuție, în prezent. Nu mai vorbim de domeniul cunoașterii, ci de domeniile cunoașterii.
Si a fi sau a te simți stăpân pe un domeniu înseamnă doar că te miști cu o mai mare ușurință, chiar familiaritate, în acel domeniu, dar nu și că nu mai există secrete ale lui pe care să vrei să le pătrunzi.
E un proverb nemțesc despre pricepre și nepricepere care sună în felul următor: 'Nu te întrece cu cel care nu se pricepe că nu ai șanse de a ieși biruitor'. Mi s-a părut ciudat la început, mai mult un paradox, însă abia acum îi văd, conștient, resortul ascuns.
La întrebările de genul:'Si ce faci tu la literatură? Compoziție? Redactări? Aha, chestii d-astea? Păi, atunci și eu mă pricep..." am rămas fără replică. Ce puteam să le spun, din cele pe care le-ar fi înțeles? Si, ca să le fac înțelese, ar fi trebuit să le dau mestecate, rumegate și regurgitate,informații care nu le-ar fi schimbat prea mult părerea asupra faptului că a studia literatura din vocație este o ocupație neserioasă, nu este un domeniu al cunoașterii și nici măcar o știință...
http://sanatate.dormeo.ro/index.asp?tn=friendhome&parent=7642854&sid=14602


Shared via AddThis

Eul profund și eul social

Nu știu cum se face că mă învârt aproape în jurul acelorași lucruri, ca o pisică în jurul cozii. Deh, de-aia se numesc obsesii. Am impresia că ele sunt ca un fel de repere ordonatoare în haosul dinlăuntrul nostru. Una dintre obsesii este...adevărul.
Toată lumea aleargă după adevăr și puțini îl suportă, motivând că sinceritatea zicerii lui ar friza de multe ori brutalitatea gratuită. Adică să-l zici din sadism, numai de plăcerea de a lovi și de a vedea reacția la lovire a bietei victime.
Ei, bine, la un așa titlu de blog, se pune chestiunea curajului exhibării eului intim sau eului profund, cum ar zice Proust. El face distincția, devenită loc comun, între vizibilitatea eului social sau public și ascunderea eului profund, intim. Așadar, dragi locuitori ai blogosferei, cât adevăr există în rândurile/ gândurile afișate astfel, la îndemâna oricui, pe străzile suspendate ale lumii virtuale? Cum ne delimităm și definim, dacă nu suntem siguri (într-un procent suficient pentru a îndrăzni să calci pe o pernă de aer) că putem alege grâul de neghină. Evident intervine și o chestiune de morală, pe lângă cea de cunoaștere: vrem să putem alege între bine și rău, între ceea ce este fals și adevărat. Cu ajutorul cărei metode facem selecția? Sau nu are importanță, fiindcă de-acum tot atâtea viziuni personale (ceea ce vrea să zică mai mult sau mai puțin fictive) sunt acceptabile ca felii veridice de realitate?
Zice cineva (nu mai spun cine, oricum persoană însemnată și încă trăitoare, iar dacă l-ați citit știți la cine mă refer) că noi, românii, ținem de o cultură a pudorii, când este vorba de a comunica în scris, de discursul scriptural, despre propriile noastre trăiri, amintiri, memorii. De cum trecem pragul spre vorbire, spre discursul oral, atunci ne bălăcărim și ne scăldăm prin toate zoaiele unor ziceri ultragiante, ofensatoare, scatologice, cu o sfântă mare nerușinare, ca la ușa cortului. Ce vreau să spun cu această trimitere livrescă? Doar că, oricât ne-am dori de sinceri și de direcți, acționează din umbră această cenzură identitară culturală.